In cartea sa, “In cautarea oii fantastice”, Haruki Murakami spunea:

Am citit undeva ca, pentru o viata de aventurier, trebuie sa ai un temperament fie religios, fie artistic, fie spiritual. Altfel nu poti pribegi la nesfarsit.

Cred ca de la ideea aceasta a plecat expeditia spre taramurile inghetate, inca inainte de a fi citit cartea. Poate sansa a fost cea care si-a spus cuvantul; nu as nega afirmarea destinului sau potrivirea planetelor in ecuatia asta destul de neinsemnata pentru Cosmos, dar atat de placuta pentru al meu suflet. Ce este cert, este ca de mai bine de 4 ani, ceva m-a atras la Islanda, fara sa stiu prea multe despre aceasta, asa ca mi-am impus ca target personal sa ajung acolo. Sunand usor cliseic, dar cat se poate de realist, am infiintat o cutie cu fonduri de calatorie, in care am pus destul de frecvent sume modice, pe care din cand in cand le mai pangaream pentru nevoi carnale cum ar fi un pantof colorat, o taxa de participare la o cursa sau niste junk food.

Cred ca deja deviez.

In octombrie 2019, aterizam pe aeroportul din Larnaca, Cipru. Vremea era calda, placuta, cu un iz mediteranean, usor uscat, ce ducea cu gandul la prima iesire din tara, in Sicilia anului 2010. Deja mentionatele planete, cred ca au indemnat-o pe Diana, alta nebuna si ea, sa-mi dea un mesaj pe Facebook de genul: “Hei, stiam ca tu vrei sa mergi in Islanda, te mai tenteaza?”. De la a zice, pana la a face, atunci cand esti totalmente decis si-ti doresti, nu mi se pare cale prea lunga.

Un gand foarte placut din Cipru a fost in autocar, cand mergeam spre Nicosia, cand din lectura lui Dean Karnazes, “Ultramaratonistul”, m-am cufundat intr-un dulce somn de cateva minute. La trezire, as putea spune ca am fost intampinat de Artemis, o colega din aventura cipriota, care mi-a spus vizibil incantata “Stefan, dormeai foarte placut. Aveai un zambet foarte larg pe fata, unde te-au dus cu gandul visele?”

As putea spune ca a fost o calatorie planificata atat de bine in materie de spontaneitate, incat ai fi zis ca am mai facut asta de o mie de ori. Voi galopa putin pentru zborul via Londra si voi ateriza deja in Keflavik, unde am avut nevoie de un moment de respiro: “wow, sunt aici”.

Dupa un mers vioi de 5km de la aeroport pana la urmatorul giratoriu, am ajuns la o straduta, unde am facut stanga, apoi parca o dreapta, iar apoi am intrat pe o alta strada, cu case simple, simetric pozitionate, ce aveau un etaj si lumini calde inauntru. Erau presarate cu oameni care infiletau energic un tirbuson intr-o sticla de vin pentru a servi-o prietenilor, cu oameni care incercau o reteta noua de mancare, in timp ce zvarcoleau o lingura de lemn intr-o oala de inox, cu oameni care tastau molcom pe intinderea de butoane a laptopului, cu oameni care se inecau in canapele, dupa o zi lunga de munca. Abia dupa toate astea, as putea spune ca am ajuns la conacul imperial de o camera, unde aveam sa fac ultimul dus dintr-o saptamana ce avea sa se anunte… cel putin o memorie placuta.

Ziua 1 – 10 februarie 2020

As numi asta o zi de aclimatizare, in care iti dai seama cate straturi de ceapa sa pui pe tine, cam din ce directie bate vantul si constati ca o populatie de 364.000 de oameni nu e chiar asa de mult. Toata expeditia asta a fost o aventura nomada prin tara, dat fiind ca am strabatut cam 1 200 km din meleaguri cu masina.

Cu toate acestea, pana sa facem pick up la masina care avea sa fie cosmelie cu 5 roti pentru o perioada, am facut o vizita la Muzeul Viking World, unde mi-am facut o idee cat de nordici erau de fapt nordicii, cam cum si cu ce au ajuns vikingii in Islanda, ce traditii si obiceiuri exista pe acolo, in ce legende cu zane si troli cred, ce porturi si artefacte exista si ce fel de credinte au pus bazele viitoarelor tari nordice.

Dupa scurta vizita de cateva ore la muzeu, am ajuns la sediul Happy Campers, de unde am inchiriat un van, alaturi de care am trecut prin mii de kilometrii, prin temperaturi de pana la -35°C intr-o dimineata, prin vanturi pe care am curajul de a le numi catastrofal de extreme, prin impasul de a ramane fara baterie intr-o dimineata geroasa, dar si prin bucuria de a ramane blocat si la propriu, si la figurat, pe rand, alaturi de un hurricane cu vant de peste 150km/h. Iar la final, dupa ce am predat masina, Unnsteinn (reprezentantul companiei) ne intreaba daca am folosit cablurile de tractare, clestii auto pentru pornire sau lopatica de campanie… am considerat ca e mai bine sa zic “nu”.

Am sa las aici un link cu van-ul pe care l-am inchiriat noi. Trebuie sa adaug ca baietii au fost super simpatici si tot veneau cu upgrade-uri, discount-uri si bonusuri de care nu citisem in oferta sau contract; detalii finute, foarte bine apreciate.

Masina fiind luata, am facut niste cumaparaturi cu scopul de a ne ajunge pentru 5 zile, la 2 persoane, iar aproximarile foarte bine realizate, ne-au garantat niste mese ale naibii de bune si sanatoase. Diana, pe onoarea mea ca ai facut o mancare a naibii de buna (am mai contribuit si eu).

Incerc sa nu ridic in slavi Islanda, cu fiecare paragraf pe care il scriu, incerc sa nu spun ca fiecare moment a fost unul de mindfulness, in care imi reconsideram pozitia in Univers. Poate ca am tendinta sa ma repet sau sa o dau intr-o fire prea idealista ori spirituala, dar, la urma urmei, cam asta as putea zice ca a fost vibe-ul general al expeditiei. Cam asa am perceput eu totul, foarte personal si cu multa implicare emotionala… probabil cu multa satisfactie si recunostinta.

Asadar, am pornit motorul, muzica de aventura variind intre surdina si concert, cu o luna ce avea tot cascavalul la vedere, cu drumuri lungi, usor nuantate in alb, cu munti care se camuflau printre nori si o foame nestavilita de aventura. Cum planul pentru ziua urmatoare era sa facem o baie la Reykjadalur Hot Spring Thermal River, am ales sa campam intr-o zona apropiata, la iesirea dintr-un orasel micut.

Am adormit destul de greu, cu grija masinii.

Ziua 2 – 11 februarie 2020

Ora 00:42 – Masina se zguduie violent stanga-dreapta. Putin ingrijorat, mai ales ca ni se spusese ca daca vantul e prea puternic se declanseaza nu stiu ce senzor, care face nu stiu ce, basini, tulpini, naiba stie. Verific site-ul national pentru meteorologie, vedur.is, si vad un vant de 40km/h. Mai stau treaz pret de cateva clipe, masina era destul de ancorata in sol, hai sa ma culc.

Ora 02:13 – “Ba, asta zboara, da-o naibii de masina-avion.” Vedur.is: aproape 50km/h.

Ora 04:30 – “A naibii Islanda cu vanturile ei, ca se zgaltaie masina asta avion de zici ca suntem cu salupa la Ecuator.” Vedur.is: usor peste 50km/h.

Micul dejun servit, bocancii echipati, iar pe post de inviorare, eu ies in tricou urland, cum am vazut la Wim Hof. Sincer, nu a fost asa rau. Temperaturile generale se invarteau in jurul a -3°C/-10°C si vant de 50-60km/h. Niste turisti se uitau la mine ca la un nebun – au dat apa la moara, ce pot spune.

Ascensiunea de vreo 300-400m a fost una foarte placuta, pe un munte destul de lejer, cu un vant cam nimicitor, dar in acelasi timp acceptabil. Destinatia finala a fost un izvor termal, imbibat intr-un peisaj pe care l-as jigni numindu-l frumos si atat. Cu putina indoiala, dar cu gandul ca as regreta o foarte lunga perioada de timp, daca nu as face asta, m-am lepadat de responsabilitate si m-am aruncat in apa placuta, in timp ce afara dadea cu minus si vant.

(poti deschide imaginile intr-un nou tab)

Cred ca a fost o chestie fantastica sa ai tot corpul in apa de Maldive, cu exceptia capului, care era in furtuna arctica. Oricat de excelent ar fi fost sentimentul si oricat de mult as zice ca a fost o idee mai bine ca la Baile Felix, a venit chestia de care imi era frica de la inceput: iesi din apa calda, unde ai stat 40mins, in muntele rece cu vant cacalau.

Iesirea a fost un salt de curaj, fuga spre haine si rucsac un act de eficienta si exteriorizarea urletelor un act de umanitate. Ma bucur ca imi tremurau mainile, era o dovada valida cum ca le mai am, dar sa imi scot hainele din rucsac, pline de zapada, sa le pun pe mine, sa mai scot si camera sa fac si un selfie cu parul inghetat si sa mai si zambesc, au fost niste probe de anduranta.

Coborarea fiind facuta, a urmat un drum pana la o ferma de cai din regiunea Hveragerdi. Am fost vizibil impresionat de gingasia calutilor islandezi, mai mult de forma unor ponei, cu o excelenta tractiune 4×4. Ragnar este numele calutului care m-a purtat la pas si la tölt (islandezii se lauda ca ai lor cai au 5 tipuri de mers: pas, tölt, trap, galop, flying pace) pe campiile din apropierea fermei si care mi-a reamintit gingasia si prietenia animalelor.

Ziua 3 – 12 februarie 2020

Trebuie sa recunosc ca incepeam sa dorm din ce in ce mai bine si ma acomodasem foarte bine cu masina si conditiile primare de care dispuneam. Nu aveam dus, mancarea si apa erau limitate, cum am spus si atunci, toaletele erau prea multe si prea curate in tara asta pentru numarul de locuitori si vizitatori (cel putin in iarna), dar era un confort deficitar excelent. La o adica, aveam caldura, aveam apa potabila, aveam legume si fructe, o duceam cat se poate de bine.

Dimineata acestei zile a fost dedicata cascadei Gullfoss (imaginile din centru si dreapta), care pe cuvant ca m-a uimit prin grandetea sa. Pur si simplu, este o minune a naturii, iar minunile, nu cred ca ar mai trebui descrise. O scurta poveste despre ea este ca la un moment dat in istorie, islandezul care detinea portiunea de pamant unde se afla si cascada, a primit oferta de a vinde terenul in vederea constructiei unei hidrocentrale. Acesta a refuzat politicos, spunand ca acesta este un dar al naturii, iar el are datoria de a conserva asemenea frumuseti. Nu-i cunosc numele, dar ii salut decizia.

Cascada Gullfoss este in apropiere de un parc de gheizere, unde atractiile principale erau Geysir si Strokkur. Tind sa cred ca am facut greseala de a le supraaprecia inainte de a le vedea si de a-mi face anumite asteptari mult prea inalte. In timp ce Strokkur avea o frecventa de eruptie o data la cca. 7 minute (15-20m), am fost destul de amagit de Geysir, care dupa cate am aflat ulterior, erupe din cateva in cateva ore.

Mai departe, am plecat spre coasta de sud a Islandei, unde intre timp am vizitat caderile de apa de la Seljalandsfoss si Skógafoss (fotografia din stanga). Pe drum am tot povestit cu Diana, ne-am oprit si am baut o cafea de la o benzinarie de pe marginea drumului (inca o suspectez pe doamna aceea ca mi-a scuipat in cafea), iar dupa opririle la cascadele deja mentionate, am ajuns la o destinatie cheie in expeditia noastra: Plaja Reynisfjara; despre care cred ca as fi capabil sa scriu inca pe cat am scris pana acum, despre nemurirea sufletului, conditia omului in raport cu universul, zborul grandios al corbilor, motivul soarelui, motivul apei, dar din considerente de eficienta si spatiu, ma voi rezuma la niste repere vizuale.

Plaja cu nisip negru, care de fapt erau pietricele, a fost un loc unde mi-am redescoperit pasiunea de a fotografia. A trecut mai bine de un an, de cand nu am mai dat jos capacul obiectivului, sub dorinta sincera de a surprinde cadre.

Un prim fapt constatat, a fost puhoiul de asiatici. Coborand privirea spre valurile nimicitoare, pe care le-as compara cu niste mini-tsunami-uri, am sesizat o pancarda pe care erau emise atentionari cu privire la apropierea fata de locul unde apa atingea tarmul: valurile erau intr-adevar… nimicitoare.

Dupa o usoara explorare, am constatat ca daca inaintam pe tarm, putem ajunge intr-un loc mai retras. Dupa ce am facut cateva fotografii (mai multe), in acest loc retras, am constatat ca daca mai inaintam pe plaja, puteam ajunge la un loc si mai retras. Wombo combo. Sincer, am pierdut notiunea timpului, dar stiu ca am stat cocotat pe o stanca, am admirat apusul, urmaream cum valurile spargeau tarmul, cum oamenii mai fugeau de cate un val razlet si cum un corb plana deasupra noastra.

Dupa ce am cules un manunchi de pietricele pentru colectia personala, am plecat usor spre est, printr-un peisaj de poveste. Stiti filmele americane in care protagonistii au muzica badass pe fundal, conduc cu 120km/h pe o strada pustie, lunga, cu munti pe fundal, cu oceanul in stanga, cu Soarele cufundandu-se agale in apa rece, cu ochelarii pe figura si fericirea in vene? Exact.

Ulterior, am ajuns intr-o parcare, de unde am mai alergat, la propriu, cam 3km pentru a ajunge pe o alta plaja, unde o aeronava DC-3, in posesia US Navy, considerata un simbol al anilor de aur pentru aviatie s-a prabusit undeva prin 1973, din cauze oficial necunoscute (se iau in considerare depunerile de gheata de pe structurile principale), cu 7 persoane la bord. Observand cu atentie aeronava, am realizat de ce acest incident s-a soldat fara victime.

In seara aceea am tot cautat Aurora (pe cine pacalesc, din prima seara, pana in ultima clipa am cautat-o), dar n-a fost sa fie si pace. Totusi, ne-am bucurat de o priveliste foarte limpede asupra cerului.

Ziua 4 – 13 februarie 2020

M-am trezit, fac ochi si vad corbul de ieri pe geam. Dau sa-i fac o poza prin geamul aburind. Pai ce faci ma?

In dimineata asta am condus cam 140km din Vik pana in Parcul National Skaftafell unde aveam programata o ascensiune cu ghid prin si pe niste ghetari islandezi, al caror nume am incercat sa-l retin, dar dupa primele doua silabe ale primului nume, m-am dat batut. Am fost desemnati intr-o echipa de 5 oameni: eu, Diana, un cuplu de indieni stabiliti in San Francisco si o chinezoaica stabilita in Lyon. Ne-am echipat de bataie: coltari, pioleti, hamuri, casti, nebunie pe felie si am urcat in tanc. Tina, ghida noastra, conducea tancul prin niste hartoape, iar dupa o scurta instructie am inceput sa urcam, sa ne bagam prin ghetari, sa admiram albastrul eternal al apei inghetate, cu o oarecare dezamagire data de niste fotografi care au facut niste poze, le-au editat in Photoshop si le-au pus pe internet, ca albastrul sa para si mai albastru (marketing strong, n-am ce sa zic). Nu ma plang, a fost frumos.

Ca ghid, ni s-a alaturat si un corb – de dragul romantismului, voi spune ca a fost acelasi corb – care m-a lasat perplex, atunci cand a inceput sa stea la poze, sa se lase mangaiat si sa mearga la pas pe potecute. Daca noi ne opream, el se oprea si incepea sa urle la noi. Daca il urmam, era ok. La un moment dat, voia sa ne duca pe o scurtatura, iar dupa cateva secunde urla la noi ca o luam pe drumul mai lung. Pana la urma, fiecare pe drumul sau, iar in varf, ne astepta 🙂

In varf am mancat simbolic un cub de gheata, spart cu pioletul.

Ziua 5 – 14 februarie 2020

Dimineata a inceput excelent, cu o drumetie scurta, pana la cascada Svartifoss. Am meditat pentru cateva minute, m-am bucurat de umila cadere de apa, ascunsa de ochii oamenilor, de formatiunile geologice si de atmosfera generala transmisa de muntii din fundal.

Dupa ce ne-am intors de la cascada, am reumplut rezervoarele de apa, ma schimb si eu de haine si da-i porneste motorul. Ia motorul, nu-i motorul, ca murise bateria. Dupa ce am plecat sa chem putina asistenta, ma intorc alaturi de un baiat, care conducea un tanc, ca in poza de mai sus, dar Diana, cu sarmul ei feminin, deja rezolvase pe jumatate situatia, dupa ce doi domni englezi, cu masina americana (s-au plans mult pe tema asta), deja resuscitau motorul. M-am simtit un pic aiurea ca il deranjasem pe acel tip sa mute tancul de masina, dar mi-a aruncat o privire, zicand “fetele astea”.

Restul zilei am condus vreo 450km pana in Reykjahlíð, un orasel din nordul tarii. Pe drum ma tot uitam pe cer, sa vad muntii. Cred ca a fost cea mai frumoasa ruta pe care am condus vreodata: pe malul oceanului, printre dealuri, printre munti, prin munti, pe langa si prin orasele de pescari, pe langa casute abandonate si pe langa mormane de zapada si gheata, impletite pe marginea drumului.

Dupa cateva ore, am ajuns intr-un final la Canionul Stuðlagil. Am parcat, am coborat si am fost taiat de un vant foarte rece. Se vedea ca am ajuns in nord, unde “clima mediteraneana” a coastei de sud, nu mai era simtita. Am dat sa coboram spre faimosul canion, agatati de franghii, cu o prapastie in dreapta, cu gheata pe sub bocanci si gandul ca s-ar putea sa nu vad canionul in ziua aceea. La urma urmei, din considerente de siguranta, am decis sa amanam vizitarea pe termen nedeterminat.

Centura pusa, iar apoi am plecat si mai spre nord. Am ajuns pe un drum foarte abandonat (daca exista grad de comparatie pentru asta). Cel putin asa il simteam eu. Era intuneric, vedeai masini rar si imi intrase pe sub piele gandul “ar fi naspa sa ramanem impotmoliti aici”. La un moment dat o turma de reni ne-a taiat calea; am considerat ca de fapt drumul le-a taiat mediul natural, asa ca mi s-a parut o idee cinstita si sanatoasa sa le dau prioritate.

Dupa mult condus, am ajuns destul de obosit in orasul tinta: Reykjahlíð, unde am stationat peste noapte, langa un camping. Parea un orasel linistit cu cateva sute de locuitori, dar plin de actiune din ce aveam sa aflu.

Ziua 6 – 15 februarie 2020

Mi s-a parut interesant ca dupa mai multe zile de racoare si vant, aveam pentru prima data o vreme mediteraneana. Soarele stralucea foarte puternic, vantul adia pe langa plaja, niste copii se jucau cu o minge pe langa valurile ce loveau usor tarmul, iar eu ma bucuram de un suc pe sezlong, privind navele din departare. Intr-un oarecare moment de neatentie, am atins cu cotul cadrul metalic al sezlongului si am simtit cum fiorii mi se urca pana in crestetul capului.

M-am trezit instant din visul mediteranean si dupa cateva secunde de confuzie mi-am dat seama ca atinsesem caroseria masinii, in timp ce afara vantul atinsese o violenta incredibila, iar cerul parca innebunise.

Ora 04:08 – Ma intind dupa telefon si intru in aplicatia Vedur.is. -35°C. Erau -35°C. Verific directia vantului si constat ca batea masina frontal, ceea ce oferea stabilitate sporita.

Ora 06:09 – Ma trezesc, privesc pe geam cum vantul batea de te rupe si tintesc cu privirea cladirea unde erau toaletele, la nici 100m, ca apoi sa-mi zic: “no hai”. Din cate se vede si astazi, misiunea a fost indeplinita.

“Vantul bate, nu-l razbate
Neaua ninge, nu-l atinge
Laudati si cantati si va bucurati.”

(legenda spune ca ai cantat versurile)

In ultimele doua zile, telefonul imi dansa de notificari ce ma alertau ca avea sa vina un hurricane in Islanda (cel mai mare din 2009 incoace), iar prin toate atractiile turistice erau semne ce avertizau. Din cate aveam sa aflu mai incolo, viteza vantului a fost de la 90km/h in sus, iar in anumite zone s-au atins chiar si 150km/h. Intre timp, in Keflavik se anuntase si un cutremur – yeey, happy day, nu e frig in Islanda.

Dupa ceva timp, studiu si calcule, ajungem la concluzia ca mai avem de stat o zi in Islanda, ca nici mama avioanelor nu mai zboara in ziua aia (noi in ziua aceea mai aveam de strabatut 600km, sa facem drop-off la masina si sa luam avionul catre Londra) si ca cel mai bine o luam din aproape in aproape. Bine, mie mi s-a parut munca de convingere sa o aduc si pe Diana la aceeasi concluzie, dar cum ziceam: din aproape in aproape.

Am inceput sa inaintam si am parcurs timid 10km, apoi inca 10km, cu ochii la sol, urechile ciulite la prognoza meteo si starea drumurilor, ca apoi sa mai facem inca 10km si tot asa pana am ajuns sa facem deja 50km din acea dimineata.

Contextul facea sa fii trecut deja de un mic orasel, acum 6km si sa inaintam spre ceea ce am dedus ca e Zidul Nordului din Game of Thrones (sau cum se numeste) – o manta alba de zapada si vant, de care nu vedeai. Pe sens opus trece un baiat de la Siguranta Drumurilor si il acostez:

– Hallo Sir, we’ve a 2×4 car, it’s safe to advance on this road?

– Heeey, sureee yeeeah.. The road is clean. The conditions are awesome. In case of emergency, call me, 112.

“E clar.” Avansam usor, trec nici 2 minute, derapam in zapada si masina se impotmoleste.

Da-i inapoi, da-i inainte, impinge, impinge din cealalta parte, afara bate vantul, am deschis usa si aproape ca vantul a zburat-o, deja zapada e gheata, bate vantul, e frig, mama ei de treaba, ah, ce-mi place Islanda, ah uite o loptatica de campanie, ah, am sa sap pe langa roata, ah, nu merge, ah, eu nu sun la tractari ca eu sunt inginer in devenire si rezolv problema, ah, hai ca mai imping, ah, bate vantul, ah, am scos un tricou din rucsac, l-am bagat sub roata si am scos masina. Problem solved. Daca paragraful asta pare aiurit si debusolat, este pentru ca nici eu nu stiu exact ce s-a intamplat in el.

In fine, masina scoasa, avansez usor. Stergatoarele nu mai faceau fata. Luminile pornite la maxim. Cred ca avansam cu circa 15km/h si cu capul pe geam, ca sa vad ceva. Dupa 500m, oprim. Un Duster pe avarii, plin cu spanioli, care stateau cu gecile pe ei, asteptau cuminti sa vina cineva de la tractari. Am decis ca e o idee buna sa asteptam alaturi de ei. Intre timp mi-am zis cele 3 replici in spaniola pe care le cunosc, mda..

Ei bine, dupa 20mins apare un baiat cu un tanc de masina. Il vad ca iese din masina lejer, cu o haina subtirica, fluiera si are o tentativa de a dansa; apoi ne da un zambet si simt ca-l palea rasul cu cat se uita mai mult la noi. Se pune pe burta, face mmmhmm (in islandeza), apoi se duce la masina, scoate niste cabluri, leaga masina si aplica putina mecanica Newtoniana. M-am simtit ca pe litoral cu banana, numai ca aveam muci inghetati la nas, eram cu lopatica de campanie si cu tricoul jupuit de la roti.

Dupa cativa km, ajungem la Akureyri, un orasel al carui nume nu-mi dispare din minte, unde am petrecut multe ore intr-o benzinarie. Urmaream un corb care incerca sa decoleze de pe un stalp, dar de fiecare data cand avea o tentativa de decolare, vantul ii respingea dorinta de a urca.

Dupa ore de asteptare, cu ochii pe Vedur.is, am prins in jurul orei 22:35 o portita, in care drumurile s-au deschis, iar vremea s-a mai potolit. Dupa circa 350km, am tras pe dreapta la ora 04:01, unde a urmat un somn binemeritat.

Ziua 7 – 16 februarie 2020 (zi bonus)

Ziua aceasta a fost bonus. O zi in care am cautat sa ma bucur de niste timp in plus, fara a face ceva concret in afara de a face drop-off-ul masinii, niste cumparaturi si niste formalitati aeroportuare. Am degustat o cutie de skyr (iaurt tipic islandez), apoi pe a doua, urmata de a treia, iar bucuria s-a incheiat cu o a patra cutie si niste lemn dulce.

Zborul catre Londra a suferit modificari. Din cauza vremii, am schimbat compania aeriana, ajungand sa zburam cu comandantul Ragnar, intr-o aeronava Iceland Air, cu un livery foarte frumos, de aurora boreala.

Mi s-a parut cel mai tare zbor la care am participat vreodata. La decolare a fost un cross wind puternic, iar hurricane-ul din Islanda, s-a tinut scai de noi, pana la aterizarea de pe aeroportul Heathrow (asta da consecventa). Totusi, stiind ca in Islanda, Airbus isi face majoritatea testelor de crosswind si ca islandezii isi lasa copiii la joaca in curte, pe vremea asta, am avut o incredibila incredere in Ragnar, care inainte de decolare a adaugat, intr-o nota foarte poznasa:

“Eu sunt comandantul Ragnar, nu va ingrijorati daca avem turbulente. Cred ca le pot gestiona.”

Golurile de aer au fost resimtite, dar Ragnar nu avea treaba. Tot zborul mi l-am imaginat cu o cafea, in cockpit, in timp ce cu o mana pilota si cu o alta rezolva Sudoku.

Uh, intr-un final, aterizam pe Heathrow. Articolul se numeste “Islanda, 2020”, asa ca ce se intampla in Londra, ramane in Londra.

Hmm, imi place sa vin cu o concluzie si o nota personala la sfarsit de articole. Cred ca e interesant de mentionat ca am scris 80% din treaba pe 17 martie, iar restul pe 19 iunie, dar ce sa faci, te pui cu inspiratia si cheful omului?

In fine, retrospectiv privind, mi se pare una dintre cele mai tari realizari si performante de pana acum, iar ca destinatie turistica… de fapt, nu cred ca mai are nevoie de comentarii.

Da frau liber imaginatiei, viseaza, arata cu degetul in gluma pe harta lumii, iar apoi razi cand ai ajuns acolo. Nu te limita la prejudecatile altora, la gandurile care te tin in loc sau la aripile pe care nu vrei sa ti le deschizi. Deschide-le. Daca nu se deschid, fa autostopul. Daca nu te ia nimeni, ia-o la pas. Iar daca te dor picioarele, stai jos, ia o pauza si porneste din nou.

Dar continua sa mergi inainte si sa visezi.