Expeditia din Muntii Rila (Bulgaria), pe Varful Musala la 2925m a fost fantastica, iar dupa ce am ajuns acasa, aveam sufletul nesatul, asa ca in urmatoarea zi, lunea, m-am si inscris la aplicatia celor de la Christian Adventure in Masivul Piatra Craiului, doar doar sa mai petrec niste timp pe munte, cu niste oameni de care m-am convins ca fac ceea ce fac cu pasiune. Cat despre Musala, pur si simplu nu vine dorinta sau vointa de a scrie, cred ca prefer sa pastrez totul ca o amintire frumoasa, doar pentru mine, asa ca nu promit nimic in ceea ce priveste un viitor articol.

Vinerea de dinaintea expeditiei m-am hotarat sa ies la o tura de alergare, pentru ca asa frumos era afara, incat eram chiar bleg sa pierd vremea in interior, cu orice alta activitate. Si asa o pofta de alergat am avut, ca am dat mai multe ture de Parcul IOR si Parcul Tineretului, pana am insumat 30km. Tot in seara aia ma gandeam sa renunt la aplicatia din Piatra Craiului, sa mai alerg inca 12km pana aveam sa fac maratonul, iar urmatoarea zi sa dorm pana tarziu si sa ma relaxez. Cred ca si faptul ca platisem deja avansul m-a stimulat sa nu abandonez planul initial, dar probabil si dorinta de a iesi din zona de confort si a invata lucruri noi.

Ei bine, m-am indreptat spre casa, am facut un bagaj foarte minimalist si sumar, iar apoi nu pot spune ca m-am bucurat de cel mai placut somn. Totusi, am sarit in picioare urmatoarea zi la 05:00, am mancat niste mazare si m-am indreptat spre punctul de intalnire: Parcul Izvor.

M-am imbarcat in microbuzul celor de la Christian si dus am fost. Am dormit tot drumul pana la Campina, unde am facut o pauza la o statie de benzinarie. Mi-am luat cel mai mare sandwich pe care l-am gasit si l-am devorat, ca apoi sa ma intorc in microbuz si sa-mi continui somnul de azalee.

Nu mai stiu sigur pe la cat am ajuns la cabana Gura Raului (750m) din Zarnesti, dar tot ce a urmat a fost asteptarea ospataritei care nu mai venea sa ne ia comanda. Dupa ce s-a afisat zambind, am comandat un bol cu ciorba de legume. Din nou, nu a fost cea mai buna, dar a intrat mai mult decat bine.

M-am bucurat sa-i vad pe oamenii de anul trecut, ce faceau parte din echipa de stagiari/instructori Christian Adventure si am fost placut surprins sa constat ca si ei ma mai recunosc. Aparent nu am trecut ca musca-n lapte prin aplicatiile trecute (asa era expresia?).

Dupa ce ne-am umplut matele, am avut putin timp de liniste si povestit, asta asa, ca sa se mai digere mancarea. A urmat echiparea si am pornit molcom spre obiectivul nostru: Cabana Curmatura (1470m). Drumul a intrat foarte bine, a fost relaxant, chiar pot spune ca m-am recreeat. Am urmat marcajul banda galbena, iar trecerea prin padure a fost de-a dreptul formidabila.

Au fost mai multe portiuni de gheata, dar nu pot spune ca a fost ceva care sa ne opreasca. M-am simtit ca acum 10 ani, cand mergeam cu bunicul meu prin padurea de la tara, cautand macris, fructe de padure sau vulpea. Cautam totusi, mai multa liniste. In monom se discutau n chestii, din n subiecte. Nu voiam sa le aud, chiar incercam sa ma focusez sa le ignor, caci unele ma captivau, altele ma faceau sa vreau sa plec din monom, dar ambele aveau in comun ca imi periclitau dorinta de comuniune cu mine si natura. Cred ca nu se cade sa dau exemple din ce auzeam.

Drumul ca drumul, iti garantez ca a fost frumos, dar scopul de azi nu e sa descriu un pastel. Totusi, am ajuns la Cabana Curmatura, unde mi-am aruncat rucsacul pe o banca, iar apoi am fugit sa iau ceva de haleala: o ciorba de vacuta si o ciocolata calda. Important sa le mentionez pentru ca stand pustnic la masa, admiram calmul locului, in miscarea usor accelerata a mainii de la bol la gura. M-am simtit intr-un loc izolat, fara griji, unde nu aveam ceva specific de facut, decat sa ma bucur de peisaj.

Am coborat prin Prapastiile Zarnestilor; oamenii alergau ca niste mielusei naivii pe dealuri, urlau, faceau poze la ghiocei de parca nu mai vazusera niciodata, stagiarii incercau sa ii regrupeze in monom, iar starea generala a fost de haos. Nu pot zice ca mi-a placut, ci din contra, chiar m-a iritat agitatia generala, dar acum ca beau un ceai si scriu asta, consider ca eram eu prea incordat, iar totul a fost ceva frumos, placut, simbolic eliberarii.

Am coborat prin padure, iar un colac de WC era superb acolo: Romania ar fi fost din nou campioana la cursele de bob – “Piatra Craiului Edition – 2019”. M-am distrat la nebunie prin zonele alea cu gheata, unde alunecai, nu aveai control, te mai tineai de un copac sau alt om, iti mai intra o creanga in ochi (“multumesc doamnei din fata mea”), mai scapai o creanga in fata cuiva, chiar daca o lasai lin si atentionai (“scuze domnisoarei din spatele meu”). Mi-am amintit ca in miercurea de dinaintea drumetiei am discutat o ora intreaga cu profesorul de Organe de Masini si Mecanisme despre frecare: concluzia finala era ca daca nu ai frecare cu solul, te-ai dus.

Voi face o trecere rapida prin timp, voi sari peste drumul de intoarcere care a fost amuzant, pe noapte, peste masa care a fost bine primita, chiar si peste faptul ca am mancat doua portii de cartofi prajiti. Nu voi mentiona ca am baut un ceai bun, nici ca am primit botezul vinului fiert inainte de “Concursul de orientare”. Bine, pe asta trebuie sa il mentionez. A fost o panarama totala si ma simteam ca baietii de la DIICOT care sparg usa casei si intra peste tine.

Acest concurs presupunea echipe de 6-7 oameni, orientarea cu busola, un numar de pasi si gasirea unor jaloane ascunse in toate locurile posibile. Echipa “Ciresarii” s-a format din haiduci fara de echipa, iar dupa ce am baut vinul care avea sa ne omogenizeze ca echipa, am pornit. Mi s-a spus sa fiu rapid, iar apoi s-a dat startul. Il intreb rapid pe cel ce citea busola, “in ce directie?”, iar el imi arata spre un deal, blocat de un gard, toate astea in negura noptii. Aud din spate “nu se poate, este un gard inalt”, iar apoi mi-am luat avant si l-am sarit, am alergat pe deal ca Hawkeye din The Last of the Mohicans (1992) si am gasit primul punct. Ne-am recalibrat busola si am plecat spre al doilea.

Nu descriu tot procesul, dar doamne iarta-ma Cataline, le-ai ascuns la mama naibii. Ma asteptam sa fiu nevoit sa sap in pamant dupa ele, la cum te stiu. La un moment dat m-am urcat pe o casa daramata, am cautat printre daramaturi, ca apoi sa aflu ca trebuia sa caut obiectivul prin cea mai mare boschetareala cu maracini vazuta in ziua aia. Mi-am croit drum ca Indiana Jones, apoi am alergat tot dealul la vale spre obiectivul 3. Am traversat un rau, apoi am sarit un gard ghimpat. Am alergat prin curtea unui om, prin balega (aveam numai fecale pe bocanci si pantaloni) si am urcat alt deal. Dupa ce am urcat dealul, l-am coborat, am sarit gardul ghimpat, iar apoi l-am urcat din nou… Ne-am cocotat intr-un copac pentru alt obiectiv, apoi am coborat dealul de tot, iar la gardul cu sarma ghimpata, l-am abuzat atat de tare incat l-am daramat (“scuze”). Ne-am urcat intr-un stalp de curent, iar apoi am intrat intr-un tub de canalizare, ca apoi sa finalizam treaba prin ultimul obiectiv ce era in mijlocul unui mic lac (acolo alta persoana a mai distrus un gard). Dupa toate astea, am prezentat munca depusa catre juriu si cica am si castigat. Ni s-au promis promii consistente; eu le astept. 🙂

Trebuie sa mentionez ca totul s-a desfasurat in noapte, sub presiunea echipelor care veneau ca turcii dupa tine. Totodata, mai auzeai pe fundal urlete de tipul “futu-ti copilul ma-tii”, “rupe ba gardu”, “sari ba in apa”, “baga-te, baga-te peste el”, “fugi baaaa”, “atentie la sarma ghimpata”, “aoleeeeu, sarma ghimpata!!!” si asa mai departe.

Mai in gluma, mai in serios, a fost genial.

Dupa ce am jucat un joc de carti similar cu Dixit si am ascultat muzica de chitara, m-am retras la somn.

Ziua urmatoare desteptarea a fost la 07:29 (sau cel putin atunci m-am trezit eu cand unul dintre stagiari a intrat peste noi in camera si ne-a zis ca la 07:30 trebuie sa fim gata si prezenti la desteptare). Am sarit din pat, iar la 07:34 am fost acolo.

Inviorarea a fost foarte tare si mi-a dat un vibe foarte bun. Inviorare pe muzica populara si chiuituri, langa rau, cu balega pe langa noi: astea sunt detaliile micute care ma fac sa aleg scoala asta de ghizi; pe langa faptul ca eu le percep ca foarte amuzante si naturale, sunt si exercitii care te disciplineaza.

Au avut loc si doua concursuri intre echipe: primul presupunea o cursa de stafeta, alergat vreo 50m, dadeai 10 ture in jurul unei persoane, cu privirea in jos, iar apoi alergai inapoi si pasai tura mai departe. Pai sa iti zic ca dupa 6 invartiri eram deja pe Uranus, iar cand alergam spre grup simteam ca am iesit din Caleea Lactee? Ce n-as da sa vad o filamare cu mine: zig-zag-uri in cea mai pura forma a lor. Totusi, am castigat, iar echipa adversa a primit ca pedeapsa 50 de genuflexiuni.

Concursul al doilea, intitulat “Roaba lui Dumnezeu” presupunea aceeasi cursa pana la persoana aflata la 50m, dar cu o persoana in maini (similar unei roabe) si o persoana care sa o tina de picioare. La tura asta am mancat balega pe banda rulanta, i-am dat repejor, dar in ciuda efortului, am pierdut si am primit cele 50 de genuflexiuni, echilibrand astfel balanta (adevarul este ca le-am facut din empatie pentru picioarele obosite ale echipei adverse).

Am mancat una alta, am mai povestit si am plecat si de la cabana. Destinatie: Sinca Veche (click pentru informatii). Ciudat loc, nene. Din cate am aflat si eu, este cel mai puternic centru energetic din Romania, iar el dateaza de peste 2000 de ani. Acolo exista un desen al lui Iisus Hristor in stanca, steaua lui David, dar si semnul de Ying-Yang (altele or mai fi, dar nu le stiu chiar pe toate). In locul ala se intalneau religiile pe timp de razboi sa se roage, deci e cat se poate de recunoscut si sacru. S-a spus ca daca urci delusorul de langa pestera, nu obosesti. Asta nu o pot comenta, caci treptele erau lungi, elevatia medie, iar eu cat de cat calit. Nu, nu am obosit, dar e prematur sa ma pronunt. La un moment dat stateam intr-o incapere si mi-am zis in minte “daca ceva de aici e real, vreau un semn”, iar apoi am primit cea mai taietoare pala de vant primita vreodata in ceafa. Ce pot confirma este ca m-am simtit ciudat (asta inainte sa mi se povesteasca despre acel loc): furnicaturi, o senzatie de liniste, de bunatate, de calm, o senzatie ca si cum locul ar fi comunicat cu mine prin vantul foarte puternic in ziua respectiva care parca ma ghida sa merg sau nu intr-o directie, cu copacii, cu stancile, cu lemnul, pamantul si iarba. Poate sunt eu visator sau fascinat de paranormal, conspiratii, istorie si spiritualism, poate mi-am dat voie sa cred ceva, dar faptele vorbesc. Voi mai reveni acolo, probabil.

Dupa asta, au urmat Piramidele de la Sona (click pentru video), niste chestii ciudate parca iesite ca florile din pamant. Stiu ca m-am urcat acolo, m-am pus in fund, vantul batea atat de tare incat simteam ca sunt intr-un avion de vanatoare fara cupola, dar imi placea. Era o senzatie ce imi facea corpul sa se simta bine, simteam o gadilatura, dar in acelasi timp o provocare, siguranta, putere si energie; eu am gandit atunci: “ma simt viu”. Priveam spre munti, spre case, intinderi, copaci, oi, cer, nori, avioane, oameni si masinute la departare, oameni mai la apropiere ce aveau in comun cu cei de la departare ca erau cu totii foarte mici si ma gandeam in sinea mea: “bai domne, sunt atat de norocos ca vad asta, ca fac parte din asta si sunt atat de recunoscator si fericit pentru asta”. Ma simteam de parca maine as putea urca Everestul, dar nu aveam nevoie de un munte atat de banal cand aveam in fata mea ceva mult mai inalt, puternic si maret: un tinut pe care il puteam numi acasa.

Ok, gata. Am mers spre microbuz, jumatatea a’ mare a mers spre autocar (mno, eram multi) si ne-am indreptat spre Bucuresti. Am facut o stationare undeva pe langa Ploiesti, iar din clipa in care s-au deschis usile autocarului, priveam oamenii cum alearga pentru aurul Olimpic, mai ceva ca Usain Bolt, pentru a ajunge primii la baie.

Concluzionand, multumesc ca ai avut rabdarea sa-mi citesti scrierea, felicitari ca ai ales sa iti petreci acel weekend in natura si bucura-te cat mai mult de timpul pe care il ai; sa mergi la job vei tot avea timp pana la 65 de ani. Deosebirea e ca in natura vei avea chef sa mergi.

Fotografiile apartin urmatorilor:

Christian Adventure, Mircea Criste, Lucia Dan

 

Daca tot ai ajuns pana aici, alerg pentru o cauza umanitara alaturi de Habitat for Humanity si strang fonduri pentru acest vis: de a construi case pentru cei ce nu au. Ma poti ajuta cu orice suma? #1LeuPentru1Casa

Aici ai pagina mea de fundraising: https://run.habitat.ro/ro/runners/bostinski