Deasupra Turciei, 20.10.2018

10.668m / -56°C

Am o priveliste asupra unei mari de nori cirrus si cumulus, parca desprinsa din filme. Cele doua motoare turbofan CFM56, ce propulseaza Boeing-ul 737-800 cu o forta de pana la 150kN sunt mult mai silentioase decat elicele avionului ATR42-500 cu care am zburat pana in Istanbul.  Mai avem 200km pana la aterizarea in regiunea Hatay, iar soarele incepe sa scada in intensitate; ei bine, intunericul asiatic se asterne usurel, deasupra plafonului de nori de la 10.100m.

Nuanta norilor s-a schimbat in numai cateva minute de la un galbui-roscat la un albastru marin bolnavicios, o data cu trecerea timpului si patrunderea noastra in inima Turciei. Capitanul ni se adreseaza intr-o turca perfecta (cel putin asa a sunat), dar nu am mai asteptat pana la traducerea in engleza, care oricum nu a mai venit, sa deduc ca acela era mesajul ce ne anunta ca incepe procedura de aterizare.

Am o panorama excelenta asupra orasului Iskenderun, printre cele mai mari din provincia Hatay: lumini, masini, furnici, case de pitici, marea, aromata cu feştile ce s-au dovedit a fi vapoare si niste nori mai negrii decat intunericul noptii, din care se descarcau fulgere amenintatoare asupra pamantului. Oricat mi-as fi dorit sa ma laud prietenilor ca avionul meu a fost lovit de un fulger, probabil ca planul de zbor a avut grija ca aceste descarcari electrice sa ne ureze un bun venit de la o distanta amiabila de circa 5-10km.

Chiar daca pe site-ul Ministerului Afacerilor de Externe era o avertizare implicita asupra zonei unde calatoream, chiar daca cu cateva luni inainte, colegul meu de camera din camin imi adusese un shell de 9mm de pe strazile Istanbulului, chiar daca in 2016 a avut loc o lovitura de stat si cu toate ca am primit recomandari din partea unor amici ca aceasta tara nu este sigura, mi-am spus ca daca ceva este menit sa se intemple, se intampla. Daca media te obliga sa vezi latura neagra a unui loc, nu inseamna ca acel loc este asa. Tot timpul mi-a placut sa aud cat mai multe pareri, sa inteleg concepte si sa vad cat mai multe perspective, ca apoi sa-mi exprim punctul de vedere personal.

Asadar, articolul acesta nu va fi despre ce am vazut sau ce am facut in Turcia, ci va fi despre ce am invatat din si despre cultura turca. Ca sa stii, eu am fost in provincia Hatay, am stat la 50km de granita cu Siria, intr-o zona saraca, pentru a intelege adevarata cultura turca.

Day 1, 20.10.2018

Arsuz, Turcia

Clima si relieful imi amintesc foarte mult de Sicilia. Am trecut prin orasul Belen, care mi-a parut un simbol al izolarii, cu tot cu tentativa de autostrada ce-l strabatea. Cladirile par desprinse din filmele de razboi cu americani: o nuanta trista de gri, cu pereti cojiti, caramida la vedere, steagurile Turciei la peste jumatate din geamuri. Am sesizat un pattern in masinile de pe strazi: majoritatea sunt vechi, albe, cu rugina, cu un tunning specific.

(Imagineaza-ti un Mercedes Benz 500E; daca l-ai cautat pe Google Images, ei bine, gandeste-te ca e mult mai avariat)

Vad o statie de pompieri, ce arata ca un market de langa ceva bloc comunist de la noi, cu dimensiuni de 10x20m. In fata sunt doua utilitare de interventie. Masinile noastre vechi de la ROMAN sunt cu o versiune usor peste.

 

Pentru o saptamana am stat intr-un hotel luxos din Arsuz; poate chiar prea luxos pentru zona respectiva. Imagineaza-ti o zona araba, traditionala, cu cladiri specifice, parca facute din nisip, prosoape intinse pe fiecare balcon, steaguri turcesti si o strada principala seaca. Cred ca asta ar fi cea mai buna descriere a acelei strazi: seaca. Pur si simplu acel hotel era prea occidental pentru starea boema a locului.

Day 2, 21.10.2018

Arsuz, Turcia

Nu am mai avut tangente cu marea de ceva ani, iar aceasta baie de final de octombrie a fost reconfortanta. […] Mergand pe malul marii, am avut curiozitatea de a intra in comunitatea locala a orasului. Am fost surprins sa mananc rodii direct din curtea unui om, sa vad lime, lamai, portocale, mandarine, banane si trestie de zahar, iar tot mergand am sesizat atitudinea detasata a localnicilor. Observ ca suntem niste outsideri si ca suntem priviti ciudat, avand in vedere ca nu este o zona turistica, dar exista o ospitalitate cu care nu sunt obisnuit si care ma face sa ma simt ciudat. […] Am stat 10 minute la vitrina unui magazin de künefe (prajitura traditionala din provincia Hatay) si ne tot uitam la un fel de gelatina, care aducea a rahat, fistic, sirop si jeleu, simultan. Vanzatorul ne-a oferit cate o portie din partea casei, doar pentru ca simtea nedumerirea noastra in elucidarea originii produsului din vitrina.

Day 3, 22.10.2018

Iskenderun, Turcia

Astazi am fost la Iskenderun Teknik Universitesi (ISTE). Campusul si facultatea arata bine, iar salile sunt moderne si bine finisate. Studentii turci sunt similari oricarui student: bancile au fost primele victime ale personalizarii. Majoritatea se uitau mirati la noi, iar multi incercau sa intre in contact cu mine, cerandu-mi Instagram-ul si sa facem poze (pe care, evident, le postau cu #InternationalFriendship).

Mancarea turceasca este foarte buna, iar printre mancarurile/bauturile mele preferate au fost: künefe, Çiğ köfte, inghetata turceasca, ceai turcesc, döner, kebab, kümru, ayran, fajitas, o vata de zahar careia i-am uitat numele, tatli si evidenta baclava. Le enumar aici in speranta ca iti vei aminti de ele vreodata si le vei testa. Fie vorba intre noi, cafeaua turceasca e ca si cum ai bea nisip, iar pe fund ramane un strat de un deget de zat (nu e rea, dar ca sa stii), ayran-ul e cea mai buna treaba existenta (mereu cand comandam ceva, adaugam cuvantul ayran si ridicam doua degete, iar dupa cateva zile faceam gluma ca am mai mult ayran in corp decat celule albe).

In Turcia nivelul de engleza este foarte scazut (inclusiv la aeroportul din Istanbul am avut dificultati de comunicare cu personalul de securitate si niste vanzatori de la magazine), iar comunicarea a fost minimala, la nivel non-verbal. Mi s-a parut un exercitiu amuzant de creativitate sa te faci inteles si sa comunici cat mai complex, folosind cat mai putine cuvinte. Totusi, cand gaseam pe cineva care stia limba engleza, il exploatam la maxim, pornind intr-o discutie prieteneasca.

Am ajuns in tara intr-un boom economic, cand un dolar era cam 6.2 lire turcesti, ceea ce m-a facut sa simt preturile diferit. In afara de alcool (lucky me ca nu am avut treaba cu el) care era cam dublu fata de preturile romanesti, totul era injumatatit – am apreciat foarte mult ca gaseai apa la preturi de sub 0.50 lei.

Ca sa nu o lungesc foarte mult, o sa imi exprim cateva concluzii pe care le-am tras despre acest loc.

Cultura a fost cea mai mare diferenta. Trebuie sa treci o bariera culturala: nu sa o spargi, ci sa vezi prin si peste ea, iar apoi sa te imprietenesti cu oamenii de peste ea pentru a fi primit in lumea lor. Turcia nu este o tara periculoasa, chiar daca este in stare de razboi (in Istanbul erau soldati si politisti inarmati pana in dinti cu automate la fiecare pas, blindate, securitate ce iti verifica bagajul si te trecea printr-un detector de metale la fiecare gura de metrou, mall, spatiu public, bazar, s.a.m.d.). Nu m-am simtit nici protejat de soldati, dar nu am simtit nici pericol sau disconfort.

Am intrat in dialog cu foarte multi oameni, iar dupa ce am avut o conversatie si am vazut videoclipul pe care ti l-am atasat mai jos, iti dau cuvantul meu ca aproape am plans si mi-a dat foarte mult de gandit.

Strazile erau pline de maicute ninja (asa cum le numeam eu), barbati cu barba de urs, chipuri batute de soare, maini batatorite, lovite si muncite, iar cum observam acolo, dezvoltam un sentiment de disconfort: simteam ca persoana din fata mea se simte jenata pentru ca eu ma uit straniu si cu atata curiozitate, cercetand-o din cap pana in picioare.

Tocmai vizitasem Süleymaniye Camii si eram uimit de gigantismul cladirii. Era grandioasa. Am intrat inauntrul ei, dar am fost poftiti afara pentru ca era timpul rugaciunii, iar cum ma incaltam si mergeam spre curtea moscheii, a inceput rugagiunea. Ei, gandeste-te ca in toata Turcia, cam la 500-1000m unele fata de altele sunt difuzoare puternice care sunt actionate simultan. Gandeste-te cat de mare e Constantinopolul, iar apoi imagineaza-ti cum e ca toate sa rasune, intr-un tandem perfect. Totul a inghetat pentru 5 minute. Nimic nu se misca: sangele imi stagna in vene, aerul se racorise brusc, oamenii taceau, insectele disparusera, nu mai erau nori pe cer, nu imi mai puteam auzi propriile ganduri. Si am simtit nevoia sa tac. Sa tac si sa simt. Si chiar daca nu intelegeam o iota din ce se spunea acolo, eram omogenizat acolo, cu acei oameni care credeau cu tot sufletul in ceva. Oamenii aceia chiar cred cu tot sufletul in ceva. Probabil ca acesta este secretul unei societati, unei natiuni, unui popor unit, ceea ce uneste oameni, intemeiaza familii, cladeste imperii si te conduce la a-ti da sufletul pentru ceva: credinta pura in ceva.

Dupa acest episod, am ales sa cutreier strazile mai putin umblate de turisti ale Istanbulului. Dupa o lume atat de credincioasa, turistica si rapida, am ajuns pe strazi sarace, cu caini maidanezi (primul caine maidanez l-am vazut dupa 6 zile; dar in schimb au multe pisici), oameni dubiosi, copii ce munceau, tarabe aruncate la usa cortului si o lume complet diferita fata de pachet turistic in Turcia la hotel de 5* all-inclusive. Mi-a ramas in minte un pusti de circa 8 ani, ce impingea cu toata forta lui un carut de metal, sudat, de care aveam si eu la bunici, in susul unul delusor. Se chinuia, vizibil, sudoarea ii curgea, iar carutul era plin cu fructe, cu banane. Simteam ca acea incarcatura este foarte importanta pentru el si ca de acea treaba depind multe lucruri; nu doar un “mami, pot sa te ajut?” aruncat in vant. Frate, eu merg la Kaufland, pun 5 banane pe cantar, iar apoi le duc lejer acasa. Nu voi mai manca bananele cu aceasi ignoranta.

Toata lumea vorbeste despre acceptare, pace in lume si alte idealisme, in acest sens. Dar, cati dintre noi suntem pregatiti sa acceptam diferentele culturale care sunt la tot pasul? Nu zic sa iti renegi cultura, sa fi o victima a globalizari, dar gandeste-te cate s-ar putea intelege si rezolva daca am asculta si lua in considerare sentiementele oricarui om. De regula, problemele, conflictele si neintelegerile isi dubleaza amploarea prin simplul fapt ca exista o lipsa de comunicare.

Turcia nu este o tara extremista, nu este o tara periculoasa, nu este o tara plina cu oameni rai. Nu te teme de oamenii imbracati in robe, de maicute ninja, de oameni colorati, de o barba, de cateva cuvinte in araba si nu mai judeca atat. Turcii sunt oameni ca noi. Toate nationalitatile sunt oameni ca noi.

Toti oamenii sunt oameni ca noi. Toti au o familie, un hobby preferat, cu totii iubesc sa iasa la un suc cu prietenii, sa petreaca timp cu cainele intr-un parc, sa mearga spre casa, intr-o zi insorita, dupa 6 ore de serviciu, dar TU, tu ii judeci doar pentru ca vezi sau auzi, fara nici un argument ca undeva se intampla ceva rau.

Spatiul si capacitatile de scriitor nu imi permit sa ma desfasor asa cum mi-as dori, dar sper ca prin acest 20% din expeditia mea ti-am lansat o idee pe care sa o rasucesti pe fiecare parte, pana dai in actiune. Am parafrazat unele segmente din jurnalul meu de calatorie si am incercat sa descriu cateva din episoadele cele mai reprezentative ale zonei in care am vrut sa duc articolul.

Stefan B.