– Tinere, stai! Ce cari in rucsac?

Il analizez fugitiv pe interlocutorul anonim de pe strada. Era un domn pedant, cu niste pantofi negrii din piele, lustruiti, care se asortau perfect cu tinuta sa relativ simpla: un costum nisipiu, croit minutios, probabil la comanda, din cate a bagat de seama ochiul meu neformat, caruia ii era asortata o cravata rosie, ce nu sarea in evidenta. Domnul se sprijinea intr-un baston din lemn cu o poveste buna, cel mai probabil facut manual, lucrat de niste maini dibace. Nu am reusit sa trec totusi peste doua aspecte: basca de un verde copacesc, ce dadea tinuta peste cap, dar totusi o facea perfecta prin imperfectiunea sa, si ochii de un albastru intens; o nuanta de albastru in care te pierdeai si iti permitea sa vezi in sufletul omului.

– Un cantar. Am un cantar.

– Si ce faci cu el? Ce cantaresti?

– Pe mine.

Crezi in destin? Ai avut impresia ca anumite lucruri se intampla cu un scop, ca anumite obiecte sunt puse intr-un loc, special pentru a le gasi, ca unii oameni care apar in viata ta, sunt acolo cu un motiv sau ca fiecare idee ce-ti nazare in minte e de fapt o samanta plantata de un oaresce martian?

Ei bine, de cateva saptamani ma framanta o idee, iar in aceasta dimineata am simtit ca ceva se va intampla in acest sens. De ceva timp mi-am dorit sa intalnesc un om pe strada, un om simplu, trecut prin viata, cu care sa nu am nici o tangenta, dar pur si simplu sa ne punem pe o banca si sa vorbim liber, despre absolut orice.

Aici intervine domnul Roşca, sau cum este supranumit: Apollo, dupa programul spatial american demarat in 1961.

Mergeam grabit spre casa, virez stanga la 90º, ma asigur stanga-dreapta si traversez, cand brusc particip in dialogul din incipitul articolului. Un domn se ataseaza neinvitat de bratul meu stang, dupa schimbul de cele patru replici si ma gandesc ca doreste sa il ajut sa traverseze strada. Done. Dupa alta salva de replici, mi se confirma ca este un om bun.

Politicos, ma intreaba daca ma mai poate retine doua minute, sa povestim, iar fara a sta prea mult pe ganduri.. hmm, cred ca ai putut deduce ce am facut pentru urmatoarele 40 de minute, fara a ma mai interesa notiunea timpului sau orice factor extern.

Se dovedeste a fi un fost inginer constructor, de 91 de ani, om remarcat de Gheorghe Gheorghiu-Dej si bine pus in Brasov ca proiectant, ce avea sa revolutioneze ingineria romaneasca. Dar nu asta este relevant; nu povestile despre credinta, razboi sau viata sa mi se par mentionabile, pentru ca la urma urmei, a fost o discutie privata, intre mine si dumnealui, dar totusi, te provoc la un exercitiu de imaginatie.

Imagineaza-ti ca duci o viata impecabila: esti un om integru, iti servesti patria, iti iubesti Dumnezeul, cresti generatii educate de tineri, iti aduci aportul la dezvoltarea societatii si esti impacat cu tine. Totusi, incepi sa devi o memorie. Lumea te uita, oamenii te ignora, te misti din ce in ce mai incet, iar cu timpul, devi o fantoma… o umbra.

Vrei sa iti spui povestea mai departe si sa fii in continuare bun – sa ii ajuti pe cei mai slabi, fara motiv. 

Dar noua generatie nu are timp de asa ceva. Iar aici subiectul poate devia, necontenit.

Totusi, il voi incheia aici, din simpla dorinta de a-ti imprima o idee pe care o sa rasucesti pe toate partile pana ii vei gasi o concluzie.

Si nu uita, ciuleste urechile!

 

Stefan B.