De ce fac asta? De ce nu pot sta linistit acasa, savurandu-mi ceaiul de sunatoare in timp ce ma delectez cu aventurile lui Jon Krakauer de pe munte, cu flacara lumanarii dansand ritmat prin masa de aer, cu un jazz ambiental pe fundal si o lumina sumbra ce te incita la cunoastere?

“I don’t ride my bike to win races nor do I ride to get places, I ride to escape this world, I ride to find peace with myself, I ride to feel free and I ride to feel strong.”

Tind sa cred ca de la un punct anume iti doresti sa spargi peretii zonei de confort si sa lasi apa sarata sa-ti inunde mica barcuta cu vasle, cu care te-ai inhamat sa pleci la drum, pe furtuna, singur si spre necunoscut, desi toata lumea ti-a zis sa nu o faci. Pur si simplu vrei asta – iti doresti sa vezi cum este, cum ai reactiona in anumite situatii si cum este sa ai, iar apoi sa nu mai ai.

Pur si simplu iti doresti sa traiesti minimalist pentru o perioada, sa uiti de societate, de griji, de lume, de problemele prostesti pe care toti intelectualii romani le abordeaza cu prima ocazie la masa, in autobuz, pe strada, la coada de la paine si asa mai departe. Probleme neinsemnate, care te incarca negativ – specifice clasei mijlocii, care te priveste socata, dat fiind ca nu le nutresti ideile.

Asta-i mentalitatea: nu risca, ce te duci si tu acolo, stai potolit, nu da coate si nu iesi din rand. Gandeste ca noi, respecta sablonul! Ca de nu ce? Pai no, sunt doua variante: ori te privim cu ochi rai si iti spunem ca nu indeplinesti standardele, iar eu voi rade satisfacut de mine si voi merge mai departe, ori ne criticam conditia si nu intelegem cum tu faci atatea, iar noi stagnam la acelasi nivel.

Cu aceasta scurta cugetare, pe cai si pe al doilea varf ca inaltime din tara!

Totul s-a dovedit foarte spontan, cand amica mea Oana mi-a lansat propunerea de a urca pe Negoiu, undeva pe la mijlocul lui august. “Negoiu?” i-am zis, si Negoiu a fost! Suna atat de incitant si provocator sa urci pe al doilea varf ca inaltime din tara (observa cum i-am dat si bold ca sa para mai ca lumea treaba), dar ti-o zis cat se poate de detasat: ce mare branza?

Am ajuns noi cumva la Bucuresti undeva pe 10 august, mai niste shoppareala cu o seara inainte, mai un Cismigiu, mai niste plimbare; am facut cum am facut, iar cu o seara inainte de expeditie am dormit doar 3 ore si 45 de minute. Nu mai are sens sa spun ca din Bucuresti pana la barajul Vidraru am bagat somn, neintors.

Peisajele din Romania sunt incantatoare, iar daca imi vei nega asta, te voi invita sa cauti X-uletul pentru close tab. Barajul Vidraru e o inginerie adevarata, un mastodont din beton, ce tine si tot tine de peste jumatate de secol. Pentru el au murit sute de oameni, desi in rapoartele oficiale nu se mentioneaza asa ceva, pentru ca no, politica. Jos palaria celor care au construit asa ceva!

Omul de fier e acolo de ceva timp, mi-l amintesc de cand eram prichindel si il vizitam prima data. Ei bine, Ironman-ul americanilor e o nimica toata pe langa al nostru.

Cat despre Transfagarasan, nici nu stiu ce as mai putea spune pentru a elogia si mai mult putinele momente cand omul a atacat natura si a construit o placere vinovata pe care vrei sa o vezi iar si iar. Echipajul nostru a debarcat din autocar undeva la intrarea spre tunelurile ce duc la lacul Balea; crema solara pe brate, fata si alte forme de piele expusa la razele de la peste 1600m, bocancii verificati inca o data, rucsacul ancorat pe spate, slitul la pantaloni ridicat, ca ne vede muntele, manecile suflecate si zambetul pe fata. No, actiune!

Plecarea a fost de la 1600m, drumetia a durat 10 ore si 30 de minute, distanta totala a fost de 18 km, iar diferenta totala de altitudine a fost de 2600m.

Totul incepe cu o panorama superba asupra portiunii de drum deja celebre in lume si cu cateva suspine, exclamatii si momente de “mama, ce tare”. Am urmat o potecuta ingusta timp de mai multe minute, cu o elevatie de bun simt, constanta in sus, o vreme lejera, cu o briza placuta si un aer detasat; numa’ bun de hike.

Pe marginea potecutei aveam presarate recompense: afine d-alea bune cum numai in Straja mai gaseam. Au fost foarte bine primite si era dragut cum din 40 in 40 de secunde mai vedeai cate un muntoman ca se apleaca sa mai culeaga 2-3 afine. Treaba buna cu afinele astea.

Nici nu simt cum trece timpul, ca deja ma vad intr-un varf de deal, cu o panorama si mai splendida ca cea mentionata anterior, cu doi mari titani pe fundal: varfurile Caltun si Lespezi. Aratau prea apetisanti ca sa nu-mi promit ca-i voi vizita macar o data-n viata. Incepem o coborare intr-o vale; imi rotesc privirea la 100° in stanga si vad un fel de condori cu doua picioare de munte. Dupa ce am aruncat o privire mai atenta, am constatat ca nu erau nici condori, nici Supermani, nici avioane, ci o combinatie intre toate trei: 6 parapante, 6 temerari. In clipa aceea nu mi-am dat seama care dintre noi se distreaza mai bine: cei care am luat muntii la pas si aveam sa avem lumea la picioare in cateva ore sau ei, care din cativa curenti termici au ajuns la 3000m altitudine. Inca cuget la asta, dar un aspect il stiu cert: eu am ales calea mai grea si frumusetea traseului.

Mai niste pauze de apa, mai niste batoane, mai niste afine, mai niste formatiuni stancoase, mai niste bolovani ce trebuie escaladati, mai niste glumite si conversatie pe drum, mai un peisaj, mai un conifer, mai niste voie buna si s-au mai dus 2-3 ore din traseu.

Ajungem la baza unei inalte urcari. Ne intalnim cu niste magarusi, imi fac eu clasica gluma “hai sa facem poza cu magarii si sa vedem cati magari apar in poza”, ha ha ha, si incepem sa urcam. O urcare destul de abrupta, in care m-am simtit foarte bine, am scos sportivul din mine si simteam cum renasc cu fiecare pas pe care il faceam, in sus.

Am dovedit urcarea dupa ceva minute bune si am ajuns la Lacul Caltun. “Vai de mine, ce misto poate fi locul asta!”, apoi m-am asezat in fund, m-am descaltat, inclusiv de ciorapi, am scos un baton si niste apa din desaga magica si am bagat niste fructe deshidratate. Mi-am pus niste bandaje peste talpile batatorite, m-am intins pe spate, mi-am facut cateva poze de diva si am gasit un cutulache cu care a trebuit sa bag niste poze, ca na…

Apoi a urmat o urcare si mai abrupta. Suprafata de contact era constituita numai din bolovani si pietre, si te anunt inca de pe acum ca asa a ramas pana la varful Negoiu. Dar nu a fost bai, mi-am exersat capacitatile de monkey, deprinse in Tabara Viata.

La un moment dat mi-a dat mie prin minte sa culeg flori, sa le presez si sa le duc acasa: te pui cu nebunul? Si iti dai seama ca pentru 30 minute am tot cautat flori printre bolovani. Am gasit 4 sau 5. Dupa ce le-am cules, mi-am zis ca ar fi bine sa nu le perturb si ca ar fi mai bine sa le las la locul lor, unde au fost menite sa existe. Asa ca m-am reprofilat.

De la Lacul Caltun am urmat marcajul cu banda rosie si am ajuns la Strunga Doamnei. Am trecut de niste portiuni de catarat, care mi s-au parut foarte amuzante. Din nou, maimutoiul din mine se activase si le-am urcat pe repede inaite, cu atentia de rigoare. Ma mai uitam la cate un om in spate si se vedea ca nu faceam asta pentru prima data.

Dupa ce am trecut de portiunea cu pricina, am intrat pe autostrada A18, ce leaga Strunga Doamnei de varful Negoiu. De ce zic asta? Pentru ca erau ai naibii de multi oameni in ziua aceea intr-o zona in care nu ma asteptam sa vad atatia oameni. Sentimentul a fost placut, era incurajator sa vad oameni, din diverse categorii ca experimentau o zi pe munte, la inaltime. Asta pana am vazut cativa copii de mall in blugi si sandale. Cred ca voi trece la paragraful urmator 🙂

Good, se vedea varful, am urcat ce era de urcat. Peisajele sublime, cred ca am mai zis asta. Traseul excelent, vremea mirobolanta, partenerii de hike fantastici, energia interioara, peste standardele normale; una peste alta, toate motivele sa ajung in varf si sa urlu.

Ok, ajung in varf. Te asteptai ca punctul culminant al povestii sa fie atat de sec? Am zis sa mai diversific si eu. Ce pot spune este ca in ultimii 1.5km voiam doar sa ajung, sa fac o poza cu teava de pe Negoiu, sa scot banana victoriei din rucsac si sa o mananc, singur, in liniste, cu lumea la picioare.

Siiiiii, *sunete de tobe*, varful Negoiu! Al doilea din tara. 2535m.

Orice varf, indiferent de altitudine te cladeste ca persoana, te invata ceva, te lasa cu o poveste de spus mai departe si scoate ce e mai bun din tine. Priveam cu mandrie spre steagul Romaniei, spre teava de pe Negoiu, spre bucata de metal pe care era gravata realizarea, atasata unei pietre gigantice, bine ancorata pe un mare titan al Fagarasului.

Am inspirat aer de la 2500m, am pus putin intr-o punga si pentru cei de acasa si m-am asezat sa mananc banana.

Ma tenta sa mai adaug ceva aici, dar ma rezum la un singur lucru: respecta-ti steagul, patria, semenii si istoria. Nu scrie toate mizeriile pe steagul tau, al meu, al nostru, ca apoi sa afisezi prostia ta in varf de munte, la propriu 🙂

No, am urcat noi aproape 1000m, dar acum trebuie sa coboram cam 1600m. Asta se poate dovedi obositor, frustrant si agonizant. Am coborat ne pe Negoiu, am trecut de Strunga Doamnei, la un moment dat am vazut, pentru prima data o capra neagra. Am poposit cam 5 minute pentru a-i admira frumusetea in habitatul sau natural.

 

Am mai bagat poze pe parcurs, la Lacul Caltun m-am aruncat pe spate, am lasat soarele sa ma spele, mi-am pus sapca peste fata si m-am cufundat intr-o meditatie adanca de 10 minute. Dupa ce m-am ridicat pentru a cobori de pe cal, mi s-a rupt filmul.

Stii ce naspa e sa ti se rupa filmul cand ai ceva foarte important de facut, ceva ce depinde de viata ta, la urma urmei? Oi, doamne. Fiecare celula din organism se lupta sa ramana activa, fiecare muschi se confrunta cu un shut down inevitabil, oasele se trasnforma in portelanuri antice, mintea iti cedeaza, privirea ti se incetoseaza si tot ce iti doresti e sa arunci la mama naibii rucsacul, sa pui bocancii pe foc, sa te pui in pat si sa dormi.

Aici incepe cea mai grea parte dintr-o activitate fizica: activitatea psihica. Iar aici voi cita din Mentalitatea Ultra de Travis Macy (o carte pe care ti-o recomand):

Principiul 1:

TOTUL DEPINDE DE ANTRENAMENTUL MENTAL

Este foarte important sa iti percepi provocarile ca fiind elemente pozitive si esentiale in construirea unei mentalitati invingatoare. Atunci cand drumul devine dificil, spune-ti: “Totul depinde de antrenamentul mental.” Ceea ce inseamna: aminteste-ti ca autocontrolul poate fi antrenat, la fel ca orice alt muschi.

Mi-am amintit acest sfat citit si am zis ca nu ma voi pune jos sub nici o forma, nu ma voi plange, nu voi spune nimic. Indiferent de circumstante voi continua, nu ma dau batut, mai ales cand mai am atat de putin.

Ca sa te aduc si mai mult in pielea mea; au trecut 7 ore de cand m-am angajat in acest hike, talpile imi pulseaza, simt sangele si bataile inimii prin ele, simt fiecare pietricica, gleznele imi sunt din gelatina, genunchi ma dor, fesierii imi cedeaza si din 5 in 5 minute calc stramb si aproape ca pic in fund de fiecare data. E 8 seara, se lasa noaptea, nu mai am apa de 20 de minute, simt buzele uscate si corpul deshidratat, nu stiu daca voi gasi apa pana jos, mi-e foame, mi-e sete si mi-e somn. Ok, acum sa continuam.

Jur ca nu doar o data voiam sa arunc afurisitul de rucsac si sa iau o pauza, dar mi-am zis sa raman concentrat la ce aveam de facut.

Intre timp gasesc o cascada, imi bag capul si infulec apa, umplu sticlele si revin in cursa. Grupul incepe sa se disipe si in cateva secunde am trecut de la o stare molcoma, ce contempleaza la propria-si conditie la alerta maxima si zona de atentie sporita cand din spate aud niste urlete, din care intelegeam decat “AA, 2ir31j AGA21 k$!@# dsa! !!”.

Ca sa te introduc si mai bine in poveste, eram pe Poteca Ursului, care si-a capatat numele nu numai din cauza potecii, ci si a ursului. Dam alarma celor din fata, si ma vad nevoi sa dau un fluier ca sa ne facem auziti. Intr-un final totul s-a terminat cu un happy end, am aflat abia la cabana ca de fapt cineva ramasese mai in spate si intrase in panica.

Daca eram deja disipati, intr-un grupulet de 10 oameni, apoi ne-am disipat si mai rau, ramanand doar 4 oameni. Si acestea fiind zise, doamnelor si domnilor, oboseala mi-a trecut, eram in alerta maxima, flight or fight stance, mergand prin padure, noaptea, cu 3 necunoscuti din care 1 parea mai descurcaret in situatie de criza, pe un traseu pe care nici unul dintre noi nu l-a parcurs vreodata, pe continuarea Potecii Ursului.

Mi-am zis ca asa nu merge, asa ca mi-am luat postura de lider al grupuletului si am incercat sa fiu cat mai atent la nevoile fiecaruia. Eram ravasit de oboseala, dar eram cel mai apt dintre toti. Si nu te voi minti: la fiecare 30 de secunde scanam foarte atent mediul inconjurator, gandindu-ma care ar fi cea mai buna alternativa in caz ca vine ursache. Frontale pornite, decibeli la nivel ridicat, atentie la marcaje si un grup cat mai unit. Daca ma gandesc acum, mi s-a parut stupid sa imi fac griji. Totusi, factorii umani se fac auziti: nu stii un loc, stii doar ca exista un risc mic spre mediu ca ceva sa se intample, oboseala, nesiguranta, frica de necunoscut – iar acum consider ca am actionat complet uman.

Dupa ce am trecut de o stana, am gasit drumul inapoi spre civilizatie. Dupa alte 20 de minute de mers prin noapte, mi-am zis ca factorii de risc scazusera considerabil si ma simteam foarte in largul meu. Problema era alta, oricat de confortabil ma simteam eu, 2 dintre persoane intrasera intr-o panica vizibila. Spre final, ne vedem pusi in fata unei rascruce de drumuri: stanga – drumul evident, scurt, la 10 minute de mers prin padure, noaptea, fata de cabana sau dreapta – 30 de minute fata de cabana, pe asfalt, pe unde circula masini; asta dupa ce treceai un mic raulet pana la glezne.

Avand in vedere nevoile grupului, dreapta a fost. Se vedea disperarea in ochii unei persoane numai la gandul ca am mai merge prin padure, fie si un minut.

Nu am mai fost niciodata pe acolo, nu cunosteam acei oameni, dar pot spune cert ca ne-am condus sigur si facil pana la cabana.

Am halit, am baut un Pepsi si m-am aruncat in autocar.

Tot ce stiu sunt urmatoarele: matul plin, autocarul e afara, urca-te in el, gaseste-ti locul, black screen. Se aprind luminile, e 00:20, coboara, urca scarile astea, “Voi doi, camera X”, descuie, arunca rucsacul, descalta-te, dus, somn.

Iar ca prin magie, noaptea a trecut, zi s-a facut, iar expeditia pe Negoiu s-a soldat cu zambete, o poveste buna si niste amintiri frumoase.

Multumiri: TED Adventure

© Oana Gorceag (pentru ca sunt fainut si dau copyright)