Dupa 3 curse de alergare in Bucuresti, am zis sa ma intorc la prima mea iubire: cursele de MTB. Imi lipseau traseele alea namoloase, jegoase, lungi, forestiere, abrupte, care scot tot suflul din tine si te fac sa inventezi noi injuraturi si blesteme pentru Mama Natura, ca a facut asemenea inclinatii.

Asadar, m-am inscris la tura Hobby, de 16km si elevatie 700m, doar ca sa pot reexperimenta placerea de a bicicli singur, prin padure, pe un traseu nou. Dupa cateva zile de gandire am zis “f*ck it, totul sau nimic” si m-am mutat la tura de 32km, cu o elevatie de 1800m. Am fost prevenit ca e o cursa “canceroasa rau si foarte grea”, dar cand mi se pune o idee, nu o mai poti schimba.

Asadar, am facut clasica mentenanta, bagajelul si la drum. Initial ma temeam ca o sa ploua si mi-am luat o pelerina de ploaie la mine; totusi, inainte de start cu 30 minute am decis sa renunt la ea.

La fata locului am facut putina mobilitate si incalzire, iar apoi am fost incarcat cu o super energie. Am mai povestit cu amicii de ride si dus am fost: startul. Am plecat din fata Hotelului Central Calimanesti si am pedalat, in spatele masinii de politie pana la Caciulata, unde am facut stanga si am intrat pe un drum prafuit si cu pietris. Urcarea a fost groaznica, avand de a face cu 8 km de push-bike in praf si nisip, prin caldura de-a dreptul deranjanta (m-am si bronzat un pic), pana la primul checkpoint.

Voie buna, o ciocolata si putina realimentare, iar apoi i-am dat, mega plin de energie. Si i-am dat, i-am dat, i-am dat. Am mers cot la cot cu un tip de la tura PROFI (52km), pana la punctul unde drumurile ni s-au bifurcat. Ne-am urat reciproc “succes” si fiecare a mers pe drumul sau.

Am avut parte de o coborare tehnica prin padure, cu radacini de copaci, pe o potecuta de 0.8m latime. Cu alte cuvinte, am fost in elementul meu.

Dupa alti 4-5km de pedalat (urcari si coborari, in egala masura), dupa ce am trecut de un punct unde ne era interzis sa mai mergem pe bicicleta – mergeam pe o potecuta de 1m latime, cu stanci in stanga si o prapastie de zeci de metrii, in dreapta – si dupa ce mi-am dat toata silinta sa fiu cat mai rapid, am ajuns la al doilea checkpoint.

Dupa o pauza de 5-6 minute si o realimentare cu apa si glucoza, am inaintat spre push-bike-ul final, de 5km. Si da-i, da-i, da-i, pana turbezi si ies toti ficatii din tine.

In mintea mea totul era simplu structurat: termin cu push-bike-ul asta, ajung la checkpoint-ul final si apoi imi fac damblaua pe portiunea tehnica.

Ei, nu a fost asa. Undeva la 3km de al doilea checkpoint (cand inca eram in push-bike) l-am auzit pe Odin urland. Cand ma uit la cer, si il vad negru, mi-am dat seama ca atunci incepea aventura. Am inceput sa rad, singur de nebun si mi-am zis “legile lui Murphy.. era utila pelerina aia”. Dupa 3 minute de la primul tunet, simt o picatura de ploaie pe mana, apoi o a doua pe umar, inca una pe casca si apoi ploaie torentiala pentru cateva ore.

Vremea devenea din ce in ce mai groaznica, asa ca am decis sa stau grupat cu alt concurent de la tura Expert, cu care m-am imprietenit ulterior. Push-bike-ul pana la ultimul checkpoint a fost nenorocit si cred ca amandoi injuram in mintea noastra (cel putin eu, simteam ca trebuie sa dau o fuga pana la biserica dupa tot ceea ce am gandit), dar nici unul, din politete, nu injura in gura mare. Unde mai pui ca m-am confruntat cu 3 crampe la piciorul drept, pe care le-am combatut rapid.

Pante innamolite, cu apa scurgandu-se si cu  doi nebuni incercand sa le urce. Asta da patanie. Dar uite ca am ajuns si la ultimul checkpoint: am bagat apa (desi eram satul de la ploaie) si niste fructe, iar pe urma, dusi am fost.

Daca in prima portiune m-am prajit de la soare, ei bine, pe final aveam pielea de gaina, eram fleasca, stropii grei, reci si grosolani picau fara mila, mai batea si vantul, s-a pus si grindina, aveam si ceata, hainele erau lipite pe mine, alunecam in toate directiile, namolul era pana putin peste gleznene, cate un tunet te mai tinea in priza din cand in cand, iar vizibilitatea era execrabila.

La un moment dat, eram 4 oameni unul dupa altul si ne gandeam cum sa trecem de o zona ingusta, foarte alunecoasa. Dupa ce primul dintre noi a esuat si s-a dus la vale cu tot cu bicicleta, ca pe un tobogan a trebuit sa mergem sa il ajutam. A urmat alt individ care a reusit sa treaca cu chiu cu vai. Urmam eu, care m-am dus la randul meu la vale cu tot cu bicicleta. Noroc ca am alunecat fix in spre un copac si am reusit sa ma prind rapid de tulpina, astfel oprind alunecarea (cred ca e inutil sa precizez ca nu puteai sta drept in picioare, fara sa cazi, da’ pai sa mai si mergi), iar ultimul a trecut ca seful, deja stiind ce sa faca din greselile noastre. Glumesc, si-a luat-o si el.

Pentru momentele astea imi pare rau ca nu am avut action cam-ul la mine. Merita filmat totul. Heh… si daca aveam filmarea, tot urma sa zic “filmarea ca filmarea, dar in realitate a fost mult mai nasol”, si chiar a fost. Stiu ca la un moment dat ma apucase adrenalina si nebunia aia, asa ca am strigat “Da-i cu tot ce ai, Odine!”. Si parca ascultandu-mi dorinta, am primit si mai multa apa: efectiv puteam sa urinez pe mine si nimeni nu isi dadea seama, atat de abundent ploua.

Una peste alta, oricat de mult m-as plange si as zice ca a fost nasol, de fapt a fost a naibii de geniala ploaia aia. Cred ca nu se putea vreme mai geniala. Aveam namol peste tot; in locuri in care un om nu ar trebui sa aiba namol. Cand am ajuns acasa a trebuit sa ma spal pe dinti, ca sa scap de namol.

Normal ca nu am lasat namolul sa imi opreasca coborarea tehnica si placerea de a merge pe bicicleta. Dorinta asta m-a facut sa pierd numaratoarea cazaturilor undeva pe la 5 sau 6. Cred ca ultima cazatura a fost cea mai nenorocita, inainte cu 0.6km de finish. M-am angajat intr-o coborare mai complicata si am picat pe spate. O data insirat pe jos, primul impuls a fost sa ma trag cu tot cu bicicleta de pe poteca, intr-o parte, pentru a evita un potential accident cu cineva care ar fi coborat. Am stat cam 15 secunde pana mi-am revenit, m-am urcat inapoi si i-am dat.

Pe final aveam cate o coborare, apoi o urcare dubla fata de ce am coborat, iar treaba asta se repeta parca la infinit. Genul asta de treaba te termina psihic. Dupa 5hr de lupte, am inceput sa obosesc si asteptam sa termin cursa. Asa ca am zis, “distractia ca distractia, dar hai sa mai mergem si acasa” si ala am fost. Cand am auzit traficul si am vazut putina lumina am fost mai mult decat fericit. Am iesit din padure, am dat in asfalt si m-am simtit ca la o prezentare de moda, plin de jeg.

Inainte de finish, am trecut pe langa niste copii, iar o fetita se uita la mine de parca eram ceva monstru si a exclamat “Mamaaaaa, cat namol!”. Asta m-a facut sa ma simt mai bine 🙂 Am trecut linia de finish in aplauzele necunoscutilor, prietenilor si ale oamenilor dragi, am stat la poza de final, mi-am luat medalia si ala am fost.

Am halit pastele oferite de organizatori, mi-am luat la revedere de la ceilalti nebuni si m-am dus la masina unde m-am schimbat de haine. Acasa, direct somn si a urmat curatarea namolului.

In alta ordine de idei, mi-am facut damblaua. M-am distrat la maxim, mi-am depasit limitele si am iesit din zona de confort. Am petrecut timp de calitate, singur, in padure, am fost in elementul meu si am trait momente greu de descris in cuvinte: sunt stari pe care efectiv trebuie sa le traiesti.

Iti recomand sa faci ceva nou, orice, nu neaparat in aria sportiva. Doar iesi putin din zona de confort, haide, fa o nebunie. Traieste putin si iesi din sfera aia sedentara in care traiesti zi de zi si din care te tot chinui sa iesi.

Cauta-ti un hobby nou, care te face sa ai zambetul ala tamp pe fata.