Uai, tare misto sunt cursele astea. Cred ca am devenit dependent de ele sau ceva genul.

E prima mea cursa de alergare, deci sunt un novice in ale domeniului. Povestea a inceput dupa ce am citit cartea lui Tiberiu Useriu, “27 de pasi”, ce m-a schimbat radical: mi-a dat o mega putere, motivatie si un imbold real sa fac ceva. Nu ca as fi un sedentar, dar nu m-as fi vazut alergand in veci.

Cat despre alergat, ca sport, ma gandeam ca “e plictisitor”, “dureaza mult”, “e ciudat”, “nu e pentru mine”… totusi, am zis: hai s-o fac si p-asta, iar dupa primii 2-3 km mi-am dat seama ca e chiar placut. Esti doar tu, cu gandurile tale, miscandu-te, eliminand stresul, devenind una cu natura. Alergarea e mega spirituala, daca ma intrebi pe mine.

No, si ce sa vezi, m-am bagat la cursa, dupa un antrenament facut strict din placere, undeva la 3-4 saptamani, mi-am reglat ritmul, limitele, viteza, stilul, respiratia, modul de hidratare si alimentatia si parca ideile mele prindeau contur.

Ei bine, calatorind putin prin timp si sarind peste povestea din spate, pentru ca as prefera sa tin unele chestii pentru mine, ma trezesc la linia de start. Ca o regula invatata si confirmata de la concursurile de ciclism: si de data asta am stat fix in spatele coloanei.

In fine, incepe numaratoarea inversa. Nu ca m-as crede la olimpiada, dar cand esti la linia de start si astepti momentul plecarii, te ia o stare ciudata – linistea dinaintea furtunii. Ei, numar checked, casti cu muzica checked, sireturile legate si baga frate.

Tinand cont de 2 reguli: alerg doar contra mea si hai sa evitam accidentarile, mi-am croit drum printre alergatori, spre o pozitie mai de Doamne ajuta. Vezi camere, vezi televiziune, oameni cu pancarde, strigand incurajari, n-ai ce face, te simti si tu puternic, ai o energie, trebuie sa faci treaba acolo, pentru ei.

Undeva pe la km 2, m-am activat, daca pana atunci imi faceam rodajul, ei bine, am avut un moment cand efectiv am tasnit. M-a luat valul probabil, dar eram plin de energie, zambeam ca un nebun – nu-mi puteai sterge zambetul de pe fata, orice imi faceai – si voiam sa fiu cat mai rapid. Asa a si fost.

Stii, cred ca de fapt asta e magic la curse. Atitudinea. Oamenii iti zambesc, nu mai urasc si sunt diferiti: e o lume in care ai vrea sa traiesti. Daca pici, trei oameni vin la tine si te ridica, daca esti cu moralul la pamant, alti zece sar si te incurajaza. Am vazut copii care scandau, un grup de oameni care cantau la tobe un ritm foarte dinamic, o femeie care aplauda sistematic la 2 secunde, iar intre fiecare pauza catelul ei (un Golden Retriever) latra incurajari, voluntari energici, participanti fericiti si un Bucuresti ciudat, cu care nu sunt obisnuit; un Bucuresti prietenos? Hmmm…

De cateva ore ma gandesc care e cel mai tare moment vazut astazi, inca nu stiu, asa ca las la latitudinea ta.

  • Un cuplu format dintre o mulatra si un european, care alergau cu caruciorul. In carucior era o sportiva de renume: o fetita de cateva luni, care ba dormea, ba zambea, ba se juca cu ursuletul ei. Era o fetita foarte rapida, nu am tinut pasul cu ea.
  • Un domn la 80 de ani, din Turcia, care alerga vesel cu palaria sa, tipica. L-am intalnit la metrou, inainte de cursa, dar si pe traseu. Ce era interesant la el era ca mergea la fiecare participant pe care il vedea in metrou, urandu-i bafta.
  • O frumoasa doamna, care alerga, cu accent pe alerga, ultima in pluton, dar care a terminat cursa. La un moment dat, cand ieseam de pe Calea Victoriei, m-am intalnit cu ea din sens opus, mi-am dat castile jos si am aplaudat cat de tare am putut. La randul ei mi-a zambit si din nou, bateriile mi s-au alimentat si am zvacnit iarasi. (Acum ca ma gandesc, cred ca alergam pe baza de zambete). Doamna respectiva avea undeva la 140-150kg.

In ultimul km eram deja fleasca, am dat cat de tare am putut pe ultima portiune, iar cu 200m inainte de finish deja trageam de mine sa mentin viteza de croaziera cat mai ridicata.

Ah, unde mai pui ca mi-am stabilit un target de max. 1 ora si 30 minute si am scos 1 ora si 12 minute, ceea ce a fost considerabil mai bine decat ma asteptam.

Nu stiu ce crezi, nu stiu care e decizia ta si care e stilul tau de viata.

Eu te incurajez la un singur lucru: misca-te. Simte-te sanatos, simte-te bine in pielea ta. Nu uita ca cel mai de pret dar al tau, esti tu. Gandeste-te doar o clipa ce ai face daca ti-ai pierde sanatatea, cum ti s-ar schimba, dramatic, viata.

Un lucru stiu sigur, ii dau inainte cu alergatul, pentru ca e mega misto si da dependenta. De curse nu ma las, atmosfera e prea geniala si starea personala pe care ti-o ofera, e greu sa o gasesti in alta parte.

Nu e vorba despre medalie, ma doare in popou de Facebook si ce cred altii, de numarul de concurs sau obiectele din kit-ul de participare. Nu imi pasa de poze, chiar daca sunt o amintire placuta. Singurul lucru important e sa fii fericit cand faci ceea ce faci. Sa ai zambetul ala tamp pe fata, cum imi place mie sa zic. Sa iti gasesti pasiunea si sa insuflii altora motivatie prin ceea ce faci. Carpe diem!