M-am sincronizat si eu astfel incat sa citesc cartea asta, fix in miezul sesiunii, dar tot a mers super bine. Cu reprize fie mai lungi, fie mai scurte, de citit pe tren, autocar sau seara inainte de culcare, intr-un final am reusit sa o duc la bun sfarsit. Dupa ce am terminat de lecturat, mi-a venit fantastica idee de a viziona filmul, chiar daca eram cert convins ca voi fi usor dezamagit; nu a fost un sentiment de nervozitate, cat a fost o stare de ofticare maxima.

Si pentru a doua oara pe acest blog, voi construi un articol pe un pilon deja existent: “filmul ca filmul, dar iti recomand cartea!”.

Imi place sa stiu adevarul, dedesubtul, povestea intrega. E ca si cum ai judeca o persoana pe baza unei singure actiuni sau a unui singur episod: vezi ca face ceva gresit sau vezi ca e slab la momentul examinarii, iar din aceasta cauza il clasifici ca fiind inapt sau om rau. Asta e o problema la noi, ca oameni, judecam fara sa stim intreaga poveste; eu fac asta, tu faci asta, cu totii facem asta – difera doar frecventa acestor prejudecati.

Daca in carte simteam ca empatizez si ca pot anticipa urmatorii pasi ai personajului principal, dat fiind ca deja ii cunosteam temperamentul, ei bine, in film totul era putin filtrat. Actiunea nu a degenerat, rezultatul final a fost acelasi, dar totul e ca intr-o calatorie: poti sa te uiti pe geam si sa vezi maiestuosi munti, razlete dealuri sau intinse campii sau poti sa-ti pui o masca de dormit peste ochi si nu ai vazut nimic. La final ajungi mai odihnit, pentru ca ai dormit, dar ai vazut mai putine. De aici si paralela: la carte dureaza mai mult sa o citesti, cu filmul ai terminat in maxim 3 ore si trebuie doar sa mananci din pop-corn si eventual sa mai citesti subtitrarea. Ajungi tot acolo, cunosti povestea, dar atat: ajungi din punctul A in B, dar pierzi esenta.

Au lipsit multe personaje si episoade care deveneau considerabile in vastitatea actiunii. Personajul principal era putin mai departe decat ai fi simtit in carte, asadar, prin elidarea unor episoade din film, pierdem din caracterul de bildungsroman al cartii (wow, in sfarsit am folosit un cuvant invatat la ora de romana in liceu).

Emotia provocata la pierderea unui personaj e mult mai intensificata in carte, imaginandu-mi mult mai detaliat modul in care sfarseste, circumstantele si empatizand mult mai bine cu momentul. Tin minte ca la un moment dat citeam despre unul dintre bombardamentele asupra Molching-ului si scuturam dezaprobator din cap, intr-un mod complet involuntar. Cand mi-am dat seama ca fac asta, m-am amuzant si mi-am zis “uai, cartea asta chiar transmite un vibe”. Cred ca in film daca aparea un caine, total aleator, care nu avea o treaba cu actiunea, si murea, tot eram mai trist decat la moartea unuia dintre personajele de seama.

In alta ordine de idei, iti voi recomanda cu tot dragul “Hotul de carti” al lui Markus Zusak, in detrimentul ecranizarii. Gasesc filmul ca fiind o insulta adusa la adresa cartii, in care regizorul ori nu a inteles detaliile cu adevarat semnificative, ori se plictisea cand a citit romanul pentru prima data.

Aceasta nu este o descriere a cartii, ci un argument total subiectiv, mult sintetizat, care ar trebui, ca scop final, sa te convinga sa optezi pentru carte, nu pentru film.

Sunt cinefil, imi place un film bun, dar de asemenea imi place si mai mult sa stiu adevarul, sa pot analiza un asemenea caz din punct de vedere subiectiv, stiind toate variabilele si toate considerentele. Bineinteles, niciodata nu vom stii ceea ce e in mintea autorului cand a scris ceva, dar e mai bine sa interpretam fiecare, decat sa ne lasam purtati de imaginatia mai mult sau mai putin exacta a unui regizor, care cauta doar profitul si audienta maxima.

PS: Ah da, daca autorul spune ca perdeaua e albastra, inseamna ca perdeaua e albastra.