Cuvant inainte: Indiferent de continutul acestui articol, fa-ti o promisiune nebuna, promite-ti ceva ce voiai sa faci de mult timp. Noteaza acel ceva undeva si in fiecare zi cand te trezesti, incearca sa duci la indeplinire nebunia. Eu am un jurnal, o carte cu memorii, idei si trairi, o agenda (spune-i cum doresti, nu asta conteaza) in care, printre altele, am 4 pagini unde sunt scrise, la casuta, experiente si nebunii pe care doresc sa le indeplinesc. Ma trezesc zilnic cu gandul sa mai bifez o casuta; in majoritatea zilelor nu bifez nimic, dar asta e partea interesanta – lucrez mereu la completarea lor si ma mentin motivat, spre scopuri cat mai inalte. In momentul de fata 3 pagini sunt umplute cu target-uri, a patra e deschisa la noi idei – “always hungry for more”.

Inteleg un lucru, pe masura ce creez articolele astea: afisez o perspectiva oamenilor ce doresc sa vada, incep sa inspir, incep sa fac valuri – produc o schimbare. Ce ma hotarasc sa fac prin jurnalele mele? Ei bine, sa te inspir sa-ti gasesti pasiunea, sa-ti arat perspectiva mea si sa-mi consemnez amintirile cat mai detaliat.

Ok. Asadar, urma o saptamana plina de examene destul de solicitante: 5 la numar. Eram destul de tensionat si crispat. Mi-am dat seama ca ceva nu este in regula, asa ca am zis sa iau o pauza de la agitatia asta si sa ma dedic unuiea dintre casutele din cartea mea: “M-tii Parang” se potrivea de minune contextului, mai ales ca aveam o aplicatie cu scoala de ghizi de la Christian Adventure. Zis si facut! Am scos carnetelul, am facut lista de bagaje, am vazut ce mai trebuie pregatit si pe cai!

12.01.2018

Am adormit cu greu in seara precedenta (asa e cand stii ca urmeaza ceva nebuneste), dar am sarit imediat in picioare, urmatoarea zi, la 04:03. Cu un scurt checklist efectuat, am pornit spre autocar. Traversam Parcul Cismigiu si vedeam un student ce venea din club. Hmm.. interesanta paralela; fiecare se distreaza cum stie mai bine. In fine, toata lumea motivata, vechi si noi camarazi de drum in zare, cu totii oameni de munte: e destul sa dai noroc cu unul dintre ei si vei stii ca e un om pe care te poti baza la greu.

Drumul este calm, poate prea calm. Mi-au ramas intiparite in minte niste momente: cantecele la chitara ale lui Carlos Santana pe Valea Oltului, cu o usoara ceata, capul sprijinit pe geamul rece al autocarului, schimbul de caldura dintre mine si geam, glumele (foarte faine, admit asta) ale unui camarad de drum si sosirea la primul punct din ordinea de zi: Manastirea Prislop, Hunedoara. Sunt agnostic, dar nu am putut trece cu vederea valoarea culturala, bogata istorie, frumusetea arhitecturala si energia pozitiva transmisa de acel loc. Tara Hategului este un loc puternic incarcat energetic, iar eu cred in asta. Simt nevoia sa descriu un turn vazut acolo; un turn lipit de pamant, ce era una cu natura. Era un micut turn, de piatra, ce inspira timp si putere, cu un clopot mic, din care pica o franghie. Din piatra veche ieseau bucati de lemn ce se inaltau usurel spre cer: un lemn simplu, cu o poveste in spate, ce transmitea un vibe, a carui poveste voiam s-o ascult. Dupa parasirea zonei, cu speranta pentru si mai multa aventura, ne-am urcat in autocar, unde am avut o surpriza placuta: am primit niste mere, genul ala de mar pe care nu l-am mai mancat de luni bune, genul ala de mar din livada bunicii – zemos, gustos, cu aroma, care iti inunda corpul cu prospetime si te face sa zambesti.

Am citit recent “Aviatorul” de Evgheni Vodolazkin, mi-a schimbat putin modul in care privesc detaliile; detaliile astea mici care ne fac clipele mai frumoase.

Nici nu stiu, sa povestesc partea asta tot in articolul acesta, pentru ca m-as lungi, dar la urma urmei, ce s-a intamplat, s-a intamplat si trebuie mentionat la momentul oportun. De mult sunt pasionat de istorie, daci, paranormal, legende, povesti si alte nebunii, unde mai pui ca-mi iubesc tara din toata inima. Am auzit niste povesti care m-au miscat putin, despre istoria noastra, despre daci si primele forme de civilizatie umana care m-au bagat intr-un fel de transa. De fapt, cred ca voi pastra povestile astea pentru mine.. pentru moment. Sa trecem la punctul urmator. (In Hateg e ceva… chiar se simte ceva, paranormal – nu pot descrie)

Ajungem la telescaunul din Petrosani. Ne luam echipamentul si incepem urcarea in altitudine. Formam o coada la telescaun si privim cu emotie spre unde avea sa ne duca: spre o noua aventura, exact ce-mi doream. Pe fundal avem muzica de chitara. Ninge. E un moment frumos, iar noi ne bucuram de el.

Calatoria cu telescaunul a fost placuta, am avut o companie pe masura si am tot povestit: nici nu am simtit cum a trecut timpul pana sa ajungem la 1650m, unde era Cabana Vila Parang – refugiul nostru pentru trei zile. Acolo peisajul e sublim, zapada mult ravnita, o placuta adiere de vant si o calma fulguiala. Restul e poveste veche: acomodare, haleala, sedinta tehnica (pentru ziua urmatoare), pregatirea echipamentului si ravnitul somn.

13.01.2018

Ziua cea mare. Ne trezim la 04:01. Bagajul era deja gata, noi motivati, iar la 05:16 deja porneam la drum, in clasica formatie, cu frontalele montate pe caciuli, cu hainele inchise pana sus, cu bocancii lustruiti ca de parada, energie din plin si dorinta de a face istorie. Parasim rapid “zona rezidentiala”, alaturi de escorta canina formata din 6-7 dulai (ne-au urmat pana in varf – inca un motiv pentru care IUBESC cainii) si incepem sa simtim vantul, avand in vedere ca nu mai erau conifere in stanga si-n dreapta. Urcam in zig-zag, pe potecute stramte, intr-o urcare lunga si cu o inclinatie considerabila. La ora 06:20, trei persoane au cedat psihic si si-au exprimat dorinta sa se intoarca la cabana. Continuam urcarea, ceata domina si abia vedeam ceva. Vantul era slab, o temperatura decenta (-10°C) si intuneric. Intr-un final ajungem la Vf. Parangul Mic (2073m). Nu a fost cine stie ce: a fost abia incalzirea; eram pus pe fapte mari in ziua aceea, dar totusi am savurat victoria printr-o binemeritata gura de apa.

Frigul se lasa usor, e intuneric in continuare, iar vantul se intensifica.

Dupa minute de mers, dam de creasta si de primele raze de lumina. Doamnelor si domnilor, avem in fata un peisaj demn de National Geographic. Daca pe Vf. Ciucas am vazut cel mai frumos apus din viata mea, ei bine, acesta a fost cel mai frumos rasarit. Am facut si niste poze cu telefonul, dar as jigni natura, daca le-as posta: natura e atat de uimitoare. Daca ti-as putea imprumuta ochii mei pentru o secunda, astfel incat sa vezi locul ala, as face-o.

Drumul pe creasta e uimitor. Nu am mai parcurs un asemenea traseu pana acum si eram ca un catel ce sarea prin zapada, cu limba scoasa si dand din coada. Avansam si apar primele semne de frig, mai serios. Ajut o persoana, cu mainile tremurande sa-si puna supramanusile si bag de seama ca ar fi o idee buna sa fiu atent la frig (daca puteam da timpul inapoi, dupa ce am ajuns in varf, astfel incat sa-mi spun ceva, mi-as fi spus ca aia ea vreme lejera, de vara, la -12°C). Continuand traseul, cu vantul intensificat, incepem sa avem parte de portiuni cu gheata; am prins si eu o bucata de gheata sub picior care m-a proiectat pe jos, pe o potecuta dotata cu rapa in partea dreapta – nu pot nega ca a fost ca un semnal de alarma uai, vezi pe unde calci, nu-i de joaca.

Intr-un final, ajungem la Refugiul Carja, unde mancam ce am luat la noi si ne reimprospatam. O parte din grup decide ca Refugiul Carja a fost punctul final si ca ar trebui sa se intoarca, iar restul aveam sa gustam frig din plin. Sincer, vreau sa-i felicit pe cei care s-au retras spre cabana, cand au simtit ca si-au atins limitele. Inseamna ca au avut puterea sa isi recunoasca capacitatile: nu au esuat, ci au invatat, s-au pregatit pentru o urmatoare expeditie si au facut un pas spre o varianta mai buna a lor. Cei care “au esuat” sunt cei care nici nu s-au incumetat sa iasa din casa. Asa, ca ma inclin.

E greu. E greu sa reproduc simtirile de atunci. Mi-am notat intr-un carnetel de calatorie detalii semnificative, iar acum ca recitesc ceea ce am scris, predomina niste cuvinte: nebunie, extrem, frig, vant, frica, entuziasm, curaj. Eram la baza Vf. Carja si ne uitam spre punctul unde trebuia sa urcam si trebuie sa recunosc, ca e printre primele dati cand am avut un oarecare sentiment de frica. Vedeam un titan in fata mea, cu o inclinatie abrupta, probabil minata cu gheata, zapada cacalau si vant lateral, iar eu eram un mic gandacel ambitios. Cand a trebuit sa decid, daca urc sau nu, nu m-am dat in laturi, am indepartat rapid frica si mi-am zis ca asta e cea mai extrema chestie facuta de cand ma stiu. Mi-a venit instant in minte Show must go on – Queen, iar restul a fost o lectie de dozare a energiei, a fortei, a atentiei, al calmului si al curajului. Categoric acesta a fost punctul culminant al aventurii: dovedirea Vf. Carja (2405m). Ghizii au montat corzile, trei la numar, fiecare de cate 50m, iar noi asteptam sa incepem urcarea. In timpul asteptarii, eram pe o potecuta de ~2m, cu hăuuuuu in dreapta si cu hăăăăău in stanga. Ceva monumental s-a produs acolo – e a treia oara in viata cand prezic viitorul apropiat (am simtit ca fix in locul ala voi ramane fara un obiect, parca vazandu-l cum se scurge in eter). Atunci s-a produs magia, mi-am scos mana stanga din manusa pentru a-mi aseza ochelarii mai bine, iar in secunda doi, mi-a alunecat manusa pe jos, langa piciorul drept. Am privit-o, cu certitudinea ca va ramane acolo; nu… o pala de vant, trimisa de insusi Zalmoxis, imi trimite manusa in spatiu-timp. Am vazut-o cum se duce, nu mai aveam ce face, nici nu am riscat sa ma intind dupa ea, sa o apuc sau sa fac alta manevra riscanta, pentru ca riscam sa pic eu – uite manusa, nu e manusa. Nu am plans la Titanic, dar parca am empatizat putin cu Rose in momentul ala – Jaaaack, Jaaack..! Mno, ce puteam sa fac, i-am facut cu mana tai-tai si am privit-o cum se roteste gratios, parca in ciuda mea. Toate multumirile mele lui Cristi, care mi-a imprumutat setul lui de manusi de rezerva fara ezitare, pe restul expeditiei.

Nota personala: mereu sa ai manusi/caciula/ciorapi/tricou de schimb la tine.

In regula, pierzi notiunea timpului cand faci ceva hardcore, iar eu simteam cum inima imi pompeaza sange prin toate venele, cum prind putere cu fiecare pas, cum eram inundat cu forta la fiecare inspiratie si cum eliminam anxietatea cu fiecare expiratie. Am decis sa raman concentrat, sa imi calculez fiecare pas si sa nu fac greseli fatale – nu am facut. Sincer, era un moment teribil pentru un inofensiv oops. Am combatut teama prin atentie, concentrare si curaj si nu am lasat panica sa intervina; sunt mandru de mine pentru asta.

Ajuns pe Carja, m-am aruncat in fund pe zapada deja tare si mi-am permis 5 minute de relaxare totala.

Am parcurs traseul de creasta dintre Vf. Carja si Vf. Parangul Mare (2519m). A fost unul dintre momentele acelea cand erai mandru pentru munca depusa, pentru deciziile luate si pentru perseverenta de care ai dat dovada; genul acela de moment cand te bucuri efectiv de viata, cand realizezi ce frumos e sa traiesti si sa evadezi din oras, sa te resemnezi si sa fii tu cu tine. Am petrecut niste momente cu mine, gandindu-ma la ale mele – meditatie. De 2h tot mergeam pe creasta si incepeam sa ne intrebam “unde se ascunde Parangul Mare?”. Cand vedeam o culme, presupuneam ca este Parangul Mare, nu era, iar lucrul asta ne scadea putin moralul: nu eram obositi, dar efectiv mergeam spre ceva ce nu ne dadea nici un semn ca ar fi acolo. Tin minte ca la un moment dat am facut afirmatia: “Daca mai mergem mult ajungem pe Fagaras.”

In fine, dupa inca ceva timp (pierdeam notiunea timpului) ajungem intr-o zona complet expusa, cu vant UPER-DUPER puternic – cam 50km/h (viteza la care elicopterele nu prea mai au permisiune de decolare) si frig cum nu am simtit de cand mama m-a facut. Urcarea finala m-a facut sa exclam de doua ori: “Hai odata, arata-te.” Vantul batea puternic din stanga, era rupere, aveam gheata pe fata, nu mai simteam nara stanga, degetele erau semi-inghetate, dar cine mai dadea inapoi? Hai cu Parangul, fratica! Si aia a fost… Prin viscolul acela vedem un steag, o formatiune stancoasa, placuta cu indicatia varfului si simbolul metalic ce reprezenta Parangul Mare. Aia a fost: I did it!

Am vrut sa fac o poza. Am facut acest selfie, iar abia jos am vazut cum mi-a iesit, si inca una-doua poze de grup. Am muscat dintr-o bucata de miere (pentru ca deja era sloi), am luat o gura de apa si am aplicat o regula importanta: “Noi nu mergem pe munte, noi ne intoarcem de pe munte.” Asa ca, pasind sigur, incet si cu calm, incepem coborarea: acelasi vant, acelasi frig, dar eram mai puternici si mai motivati.

In coborare aveam degetele bocna si timp de 30min tot faceam miscari cu ele ca sa le dezghet, a functionat. Nu stiu ce sa spun despre coborare, in general lumea spune ca “am urcat acolo, am fost acolo, etc”, dar cele mai multe accidente se intampla la intoarcere, pentru ca ne pierdem concentrarea, iar lipsa concentrarii, in asemenea momente, poate fi fatala. Nu sunt profesionist, sunt pe departe de a ajunge la rangul acela, dar am fost alaturi de profesionisti, de oameni care stiu ceva important si mi-au intiparit si mie asta: Trateaza totul cu seriozitate! Cineva care urca lejer pe Mont Blanc, Kilimanjaro s.a.m.d. poate sfarsi usor intr-un masiv <2600m.

Se lasa seara, plecasem la 05:16, iar acum apunea soarele: asta da zi completa pe munte. Ma uitam dupa avioane la un moment dat, dat fiind ca treceam fix pe sub o ruta aeriana ce lega Tarile Arabe si Turcia de restul Europei. Cand am ajuns inapoi pe Vf. Carja, eram deja obisnuit cu urcarea aceea extrema, de acum cateva ore, dar mi-am spus ca e mai periculoasa coborarea si ca trebuie sa ma misc atent. Totul s-a petrecut fara incidente si cu mai putine emotii, iar dupa cateva zeci de minute, dupa ce au coborat toti, eram pe drum spre Vf. Parangul Mic si implicit spre cabana.

Drumul spre cabana a fost automat. Nu simteam pasii, eram cu gandurile mele, vizualizam ceea ce facusem in ziua aceea, dar cumva fiecare pas ramanea bine calculat, iar corpul meu era in continua alerta. Am ajuns fara incidente la cabana, dar drumul pana la Parangul Mic a fost unul blestemat. Oamenii erau slabiti, inaintam greu, batea un vant lateral/frontal de 40km/h si dupa fiecare pas simteam cum am plumb in bocanci. Ramasesem in spatele monomului, aveam o perspectiva generala asupra echipajului, dar eu eram cel care resimtea oboseala fiecaruia (nu stiu cum sa explic asta). Intr-un final am ajuns pe partia din complexul montan si ma simteam destul de ravasit, ca dupa razboi. Mai prindeam o portiune de gheata, dar ma ajutam de betele telescopice, simteam nevoia de mancare, de proteine, de apa, de somn si sa ajungem o data la cabana. Zis si facut.

De mentionat primirea oamenilor din complexul montan. Cu totii ne salutau si se uitau cu admiratie la noi, unii ne faceau poze, altii ne filmau. Un sentiment placut.

Am ajuns la 21:06 la cabana. Apoi am aflat temperaturile din ziua respectiva: -31°C. Unii zic ca am parcurs 35km, altii 42km, dar putin imi pasa. Ideea ca am facut ceva remarcabil. Cert este ca am stat 950 de minute intr-o aventura continua (15h50m).

surse foto: Cristi Saulea, Dragos Constantinescu

14.01.2018

Stiu ca seara precedenta am mancat bine, ca am stat la cantece de chitara pana la 01:30 si ca am dormit super bine.

Am fost treziti la 07:31 de instructori si chemati la inviorare in 10 minute. Ne-am conformat, am sarit din pat, ne-am echipat si ne-am simtit super revigorati dupa o inviorare ca la carte, in zapada, la -10°C. Am facut o spalatura cu zapada pe fata si am continuat rutina de dimineata.

La 09:30 am plecat cu bagajele in spate spre autocare, coborand timp de +/- 1h pana la locul de unde am luat telescaunul in prima zi. Lejer de vara, cum s-ar spune.

Ulterior am inceput lungul drum spre casa cu o oprire la Pestera Bolii, judetul Hunedoara. Sunt uimit. Am inteles ca in acea pestera a fost Erwin Rommel, in anul 1916, in perioada cand era locotenent alaturi de Vanatorii de munte din Gutenberg. A fost o zona tactica, unde nemtii si-au depozitat armamentul in timpul Primului Razboi Mondial. Rommel a scris si o carte despre batalia cu romanii, numita “Infanteria inainte”, despre care am auzit prea putine, dar destule cat sa ma faca sa o citesc. Printre altii, in acea pestera a fost si Jules Verne inainte sa scrie lucrarea “Castelul din Carpati”. Ma declar complet fascinat ca am fost in locul unde au pasit asemenea personalitati.

Clasica vizita pe Cheile Jiului, Tg. Jiu si implicit pe la operele lui Brancusi nu au lipsit. Am aflat ca cele trei lucrari (Masa Tacerii, Poarta Sarutului si Coloana Infinitului) sunt pozitionate “strategic”, formand o linie energetica. Aparent, sunt puse sub forma asta, cu un sens.

Deja se vede ca vreau sa termin articolul. Asociez lucrul asta cu starea traita in momentul respectiv: si atunci abia asteptam sa ajung acasa si sa bag un somn. Ei, inca o oprire: Pestera Muierilor, judetul Gorj. Nu stiu ce pot spune dupa povestile si lucrurile vazute: cred cu certitudine ca istoria Romaniei e ascunsa, ca noi am avut o insemnatate mult mai importanta in istorie decat am crede si ca cineva, acolo sus (oamenii aia la costum care conduc lumea din umbra) nu vor ca noi sa stim asta. Gandeste-te la faptul ca la un moment dat (nu am retinut anii, dar am retinut intamplarea) s-a emis o Bula Papala care “a rugat sa dispara” o parte din documentele si istoria tarii noastre. Abia acum observat ca istoria noastra e cam partial stearsa… mai niste razboaie dacice, mai niste batalii, PAUZA, batalii cu otomanii si tot asa… Partea cu dacii lipseste, partea interesanta… Just… Think about it.

Drumul dintre Rm.Valcea si Bucuresti a fost super rapid, am ascultat muzica buna pe autocar, ne-am simtit bine, am povestit, am ras si am creat alta poveste de spus mai departe.

Te indemn si chiar te rog, da timp pasiunilor tale, cunoaste-te, intelege-te, petrece timp cu tine si lasa-te purtat in adancimea fericirii. Esti un om fenomenal si ai tot dreptul din lume sa te simti asa!