De la o aplicatie la alta, de la un masiv la altul, incep sa fiu din ce in ce mai satisfacut de mine si de deciziile pe care le-am luat, confirmandu-mi ideea ca asta este ceea ce vreau sa fac in continuare: sa calatoresc, sa invat, sa transpir, sa inghet, sa improvizez, sa cunosc, sa suprind momente si sa inspir. Mereu am vrut sa fiu unicat, mi-am dorit sa fac totul intr-un mod diferit: genul de om care intra in balta, daca toti o ocolesc, numai pentru a simti momentul, pentru a-si intensifica placerea momentului.

De data asta vantul ne-a purtat spre muntii Bucegi, Piatra Arsa mai exact, situata la o altitudine de 1950m. Initial planul era sa ajungem la Sfinx si Babele (2,216 m), dar din cauza vremii, itinerariul s-a schimbat putin.

Ei bine, ca intotdeauna, aventura a inceput de vineri seara, o data cu pregatirea bagajului. Am mers pe principiul cu cat mai usor si bine organizat, cu atat mai eficient. Cu cateva compromisuri si improvizatii, bagajul a fost facut si din fericire nici de data aceasta nu mi-a lipsit nimic.

Dupa o trezire matinala si entusiasta la 04:30, hop spre Gara de Nord unde am plecat cu trenul de 06:00 spre Sinaia. Sincer sa fiu, rare-ori am fost cu trenul, aceasta fiind a treia oara in total si prima oara cu un regio. Totul a decurs bine, cam inghesuiti ce-i drept, cu rucsacii aruncati peste tot, cu betele intrandu-ne in picioare, dar cu emotia ca vom ajunge la munte si toate acestea vor merita. Nu ma plang, a fost exact ceea ce ma asteptam si exact ceea ce imi doream; la un moment dat, undeva pe langa Campina, un artist local a urcat in vagonul nostru si a inceput cu dedicatiile la acordeon: “sa fie viscoooool”“grea sa va fie urcarea” si nelipsitul “Constantine, Constantine”. Una peste alta, am ajuns in Sinaia, am debarcat si am mers cu microbuzele pana la Cabana Padina (~1550m). Am stat in picioare tot drumul: mda, am bagat exercitii de spate, triceps si biceps cat nu am bagat toata cariera mea de “culturist”.

Am ajuns la cabana, am tras o gura de aer proaspat, de munte, iar apoi am mancat pranzul de 11:00 la cabana. Ne-am cazat sub clasica formatie de 4 persoane in camera de 3. In general in situatiile astea apar improvizatiile ingineresti, astfel incat toti sa doarma cat mai bine.

S-a dat strigarea, cu totii eram echipati in hainele de lupta, cu destinatia Pestera Ialomitei. Drumul pana acolo a fost scurt si accesibil. Am trecut prin Ialomita ca sa ajungem acolo, chiar daca la 100m mai in aval exista un pod (mai tarziu am aflat asta). Mi-a facut placere sa trec prin rau ca un Panzer, chiar daca toata lumea facea improvizatii astfel incat sa se ude cat mai putin. Dupa ~30min am ajuns la pestera. Totul a fost o aventura clasica, in perfecta ordine, cu niste istorisiri si povesti super interesante care imbinau secvente reale cu legende atractive. Una peste alta am mai invatat cate ceva despre pestera in sine, despre zona, dar mi-am intarit anumite idei si convingeri de care eram usor nesigur.

Aventura a inceput abia cand am crezut ca totul s-a sfarsit. La finalul pesterii, cand platformele metalice, puse acolo cu menirea de a tine vizitatorii in siguranta si curati, s-au sfarsit, noi am facut cel mai interesant lucru: am sarit peste barile de protectie si ne-am dus in inima pesterii. Mai facusem catarare libera pe un perete de 10m, chiar de doua ori (Straja, 2015), si da, am mai fost in pesteri si saline, dar niciodata nu le-am combinat pe ambele. Ne-am bagat in niste tuneluri cam de 1x1m (mai mult sau mai putin) si am facut putin contorsionism in timp ce avansam. Dupa ce am trecut de partea asta, a urmat o gaura plina de apa, care initial nu stiam ce adancime avea, asa ca am incercat sa merg pe principiul safety first asa ca m-am pus sigur cu ambele picioare in apa rece. Mi-a luat cateva secunde sa aflu ca apa era pana aproape de genunchi, dar mi-a luat si mai putin sa realizez ca si bocancii mei erau plini de apa in momentul ala. Aia e, deja nu imi mai pasa cat de mult ma murdaresc sau cat de tare ma ud, asa ca am intrat in hora si am ignorat asta. Am avansat in intuneric, pana am ajuns la un perete pe care l-am urcat usor cu ajutorul stagiarilor de la Christian Adventure. Totul a decurs bine, chiar m-am descurcat; bine, in afara de momentul cand Bobita a strigat “Haide, Bosti!”, iar in secunda doi am pus mana dreapta intr-o priza unde era si o baltoaca de apa, iar balta aceea s-a transferat fix in ochiul meu (am supravietuit, anyway). Coborarea a fost fantastica si lipsita de evenimente. Regret doar ca nu mi-am luat action cam-ul, dar garantez ca experienta in sine a fost formidabila.

Cand am iesit din tuneluri, primul gand a fost sa ma descalt si sa-mi scurg apa din bocanci (cred ca aveam undeva la 200ml de apa in fiecare bocanc). Culmea e ca dupa ce am iesit din pestera mi s-a scurs apa din sosete, asa ca bocancii erau iar plini de apa… Dupa ce am terminat cu Pestera Ialomitei, mai aveam in program inca o pestera, dar din pacate, din cauza bocancilor super uzi, incepeam sa inghet si nu am mai rezistat, asa ca o parte din noi ne-am intors la cabana. Nelipsitul vin fiert, haleala si cantecele la chitara nu au lipsit. M-am schimbat, mi-am facut un dus si a urmat un binemeritat somn.

Urmatoarea zi, clasic, am auzit fluiere si urlete care ne chemau la inviorare. Ne-am conformat, echipat si am iesit la miscare, motivati, sa incepem o noua zi. La 08:06 am fost afara, dar aparent inviorarea se terminase (inca sunt confuz la treaba asta). Ceea ce e cel mai interesant este ca inainte sa ies din camera, chiar daca simteam ca nu am intarziat, ma gandeam “oare ce s-ar intampla daca nu mergem la inviorare?”; ciudat cum lucreaza Universul asta, aparent am primit si raspunsul: 80 de genuflexiuni. Ulterior, dupa ce ne-am platit pedeapsa, am facut refill-ul la restaurantul cabanei si ne-am echipat pentru drumetie.

Amuzant este ca inca nu mi se uscasera bocancii, de ziua trecuta, asa ca am facut o alta improvizatie: mi-am pus picioarele in niste pungi. Dupa 30min de mers prin padure, nu mai simteam pungile, care devenisera parte din mine – nu am inghetat si nici nu mi-am simtit picioarele ude sau reci. Ei, am plecat si noi la drum. Ne-am reglat betele de trekking, ne-am legat curelusele la parazapezi, ne-am inchis fermoarele pana sus si in cele din urma ne-am pus in monom (pentru cei ce cred in teoria consipiratiei: monomul exista doar ca sa iesim “profi” in poze).

M-am bucurat de niste peisaje fantastice si ma gandeam cat de norocos sunt ca am ocazia sa vad asemenea locuri si sa traiesc asemenea senzatii. Si ca o scurta lectie de patriotism: Nu iti mai blama tara, fraiere, daca nici macar nu o cunosti! 

Dupa ce am trecut de o padurice, pe niste poteci strampte si minate cu radacini, am ajuns in goluri alpine, pe platouri, in bataia vantului si a ninsorii slabe. Am tot continuat asa, pana cand ceata a devenit din ce in ce mai deasa si vedeam cu greu capetele monomului. Am urcat motivati si energici (ii mai vedeam pe unii super obositi, intreband cat mai avem pana la cabana); nu mi s-a parut cine stie ce dificultate in a ajunge la Cabana Piatra Arsa, unde am baut o ciocolata calda si un ceai bun, pregatindu-ne pentru a doua parte a traseului: inca o portiune de urcare usoara dar lunga, iar apoi coborarea pana in Sinaia, de la ~2000m.

Am avut multe momente in care am putut sa reflectez si sa fiu cu gandurile mele; printre altele ma gandeam cum as putea incuraja mai multi oameni sa faca asemenea expeditii montane: ba prin articole, ba prin fotografii, ba prin povestioare, ba chiar facandu-ma la randul meu ghid montan.

In alta ordine de idei, coborarea a fost spectaculoasa, lipsita de evenimente, dar cu niste peisaje desprinse din povesti si voie buna. Undeva pe la 1550m am simtit o presiune din partea ghizilor, care ambalau motoarele si incercau sa mareasca ritmul; ce-i drept deja vantul devenise mai puternic, iar bucatele mici si zgronturoase de zapada ne loveau ca niste proiectile (probabil iar se schimba vremea, iar noi grabeam pasul pentru a evita o fortuna: ne-a iesit). Mai am eu o teorie cum ca lumea incepuse sa se gandeasca la o anumita prajitura, dintr-o anumita cofetarie din Sinaia, asa ca au grabit pasul ca sa prinda o bucatica, dar prefer sa spun partea cu vremea.

Am ajuns la cota 1400, la un checkpoint pentru telecabina din Sinaia, iar apoi am coborat pe poteci, incluzand “Happy Bear Trail” (pe asta trebuie sa-l incerc si ca biker, chiar daca pare super periculos), ajungand intr-un final in Sinaia pe la 17:00.

Oh, da… 

Ce flotari imi iau eu de la glumita asta..

fotografii: Andrei Jakab


Am plecat cu trenul regio Brasov-Bucuresti (a patra oara cu trenul), iar restul a fost poveste. De mentionat ar fi ca pana la Breaza nu am prins loc pe scaune, asa ca ne-am adaptat si am stat pe jos, cuibariti alaturi de rucsaci (masaj muscular bazat pe vibratiile trenurilor de la CFR).

Cu niste povesti si memorii la care acum ma gandesc cu drag, cu niste oameni fantastici, pe care-i pot numi cu mandrie prieteni si cu multe cunostinte si sentimente, pot spune ca am mai pus o caramida in personalitatea si felul meu de a fi, ca om.

Te indemn si chiar te rog, da timp pasiunilor tale, cunoaste-te, intelege-te, petrece timp cu tine si lasa-te purtat in adancimea fericirii. Esti un om fenomenal si ai tot dreptul din lume sa te simti asa!