40.000 minute, 2.400.000 secunde, dar ca sa fiu mai lipsit de ambiguitate, 4 saptamani (+/-), de cand am parasit zona mea de confort si am urmat drumurile Universitatii Politehnice din Bucuresti, pe o ramura mult iubita de mine: Aerospatiala. Nu neg ca a fost o trecere brusca, de la un mediu linistit la o viata metropolitana, unde viata e setata pe “repede inaite”, unde oamenii se comporta complet diferit, iar probleme si griji se ivesc la tot pasul, dar daca stai si te uiti mai atent, vei afla ca totul se roteste in jurul interpretarii, al atitudinii, al perspectivei, al modului in care privesti viata si, in concluzie, nu e totul atat de gri precum pare. Prin urmare, nu vreau sa scriu articolul asta pentru a ma lauda cu ceva, probabil ai inteles asta inca de la inceputul acestui proiect sau doar cunoscandu-ma, ci pentru a aduce un set de sfaturi si constatari cu referire la viata in Bucuresti si nu numai; desigur, din perspectiva unui student, educat si crescut in alt mediu.

So, nu sunt prima data in Bucuresti, am frecventat mult orasul si inainte de facultate, de cand eram mic, iar ceva ce ma amuza si acum, este ca pe la varsta de 12-13 ani am afirmat ca “Nu-mi place orasul asta. Nu voi locui niciodata in el!”. There I am, locatar al Bucurestiului pentru cel putin patru ani. Pe langa ironia evenimentului, vreau sa accentuez ideea de niciodata sa nu spui niciodata. E o lista, momentan scurta, de lucruri pe care am zis ca nu le voi face niciodata, dar pe care dintr-un motiv sau altul, le-am facut; lucruri prea marunte si neinsemnate pentru a le preciza, dar care-mi intaresc niste convingeri si ma fac sa sustin ideea ca nu ar trebui sa afirmi ceva inaite de a incerca.

Unul dintre cele mai importante aspecte, daca nu cel mai important, este perceptia asupra timpului. In prima saptamana, ma simteam atat de coplesit si aveam atatea lucruri de facut (asa simteam eu, facand trecerea de la un stil de viata calm, la un oras cu x2 speed), incat abia aveam timp sa citesc o carte, sa ma plimb, sa intru pe laptop, sa fac fotografii, sa joc un meci de tenis sau sa dau un ochi pe telefon (terminam o zi cam cu 90% baterie, ceea ce mi se pare relevant). Asa am constatat ceva important: in viata trebuie sa ne prioritizam ceea ce este important si ceea ce ne face fericiti. Abia acum, dupa 18 ani si ceva, inteleg conceptul de “a-ti face timp pentru cineva sau ceva”, nu intru in detalii personale, cred ca fiecare dintre noi este cel mai important pentru el insusi, asa ca trebuie sa ne acordam timp pentru noi insine. Din nou, simt nevoia sa mai zic ca dupa noi, propria persoana, cea mai importanta este familia: Fa-ti timp si suna-ti mama!

Nu uita cine esti, de unde ai venit si care iti sunt scopurile. Eu sunt Stefan, a.k.a. “Bosti”. Vreau sa schimb gandiri, sa las in urma mea idei si sa fac minim un om sa traiasca mai bine, datorita mie. Nu trec in partea personala sau profesionala, e doar o descriere, super spontana, ce ar trebui sa te mobilizeze si sa te faca sa te gandesti “Cine sunt eu?” (propria-ti persoana). Ideea este ca daca vrei cu adevarat sa faci ceva, daca iti doresti din tot sufletul, vei reusi si vei gasi o portita de scapare, oricat de complicata si fara iesire ar parea situatia sau ipostaza in care te afli. Niciodata sa nu iti uiti adevaratele target-uri, cine esti cu adevarat si ce vrei sa emani in jurul tau (a nu se confunda cu “ce cred ceilalti despre tine”, asta nu conteaza si poti modela usor treaba asta). Iti propun un exercitiu, scoate o foaie de hartie si un creion: scrie-ti o scrisoare tie, in care sa te apreciezi, sa iti spui ce ganduri de viitor ai, cine esti si cum vrei sa evoluezi, adauga si putina critica constructiva, apoi pune-o intr-un plic, scrie acolo data si pune-o intr-un loc, unde vrei tu – daca citesti scrisoarea peste cativa ani, iti garantez ca impactul va fi mai mult decat emotionant.

Metroul e vechi, ce-i drept, dar este cea mai convenabila si eficienta metoda de transport facandu-si pana la urma treaba. Totusi cel mai ciudat lucru la metrou sunt oamenii din el – care dimineata de dimineata, intra cu tristetea in ochi, alearga uper-duper rapid spre un scaun si se intind ca intr-un fotoliu de la Ikea, dupa o zi lunga la serviciu. Pasul 2 este sa se uite putin in jur, bineinteles ca vor lasa cate un scaun gol intre ei (nu ma voi lega prea mult de asta, dar este discriminanta aceasta actiune: multi prefera sa stea in picioare, decat sa se aseze langa tanarul putin diferit fata de ei – am vazut un caz zilele acestea si mi-a cam dat de gandit, dar cum am zis, nu dezvolt acum subiectul), iar apoi 80% vor scoate un telefon, si vor derula satisfacuti vertical, de jos in sus, prin importantul lor news feed, cam 10% vor deschide o carte (mi se pare un bun subiect de dezbatut, dar in linii mari – unii citesc din placere, desi nu stiu cat inteleg in harababura aia, iar altii citesc sa para mai inteligenti, cat despre cei din urma, sunt convins ca nu inteleg nimic) si o categorie de 10% vor sta in liniste, urmarind actiunile celorlalti, vor asculta muzica sau vor manifesta orice forma de comunicare cu alti oameni. Ca sa evit ipocrizia, sunt de acord ca ma incadrez in categoria “telefo-dependentilor” uneori, dar in marea parte a cazurilor, sunt cel care sta calm in metrou, observand si analizand ceea ce se intampla.

Eu sunt destul de punctual si respect notiunea si incadrarea in timp, chiar daca uneori le mai comit si eu. Asa ca, daca ai considera ca in 15min poti ajunge la destinatie, spune-i celui cu care trebuie sa te intalnesti ca ajungi in ~25min (in general, mai bine ajungi cu 2 ore mai devreme, decat sa ai o intarziere de 5 minute – de la caz, la caz, acele 5 minute pot sa fie cruciale). Spun asta pentru ca acum o saptamana am avut o intarziere undeva la aproape 50minute, oh, daaa, a fost o intarziere masiva, doar pentru ca m-am incadrat aiurea in timp si am calculat gresit viteza metroului. Aceasta povestioara ma duce la urmatorul sfat, daca ai gresit, cere-ti scuze, probabil asta nu va repara greseala, dar categoric vei creste in ochii acelui om (Atentie! Nu exagera nici cu aruncatul scuzelor, dupa aceea vei deveni un cascat care arunca scuze peste tot; in timp “scuzele tale” isi vor pierde valoarea si vei deveni un, mmm, ignorant..). Dupa ce mi-am cerut scuze dupa intarzierea mea, putin nerusinata, din discutie in discutie, am ajuns la un “Stiati ca?” destul de interesant.

Persoanele optimiste sunt predispuse sa intarzie.

(explicatia: ca optimist, vei avea mereu tendinta sa vezi numai partea plina a paharului si vei crede, poate involuntar, ca te vei incadra in timp – de multe ori nu-ti va reusi)

Ca tot am adaugat cuvantul “optimist” in ecuatie. Poate stii ca starile de spirit se transmit de la un individ la altul, daca eu incep sa plang pentru un necaz, tu, mai mult sau mai putin voluntar, iti vei schimba starea de spirit, chiar daca nu esti predispus sa empatizezi direct cu mine. Astfel, te provoc la ceva: data viitoare cand mergi pe strada, oriunde te-ai afla, singur sau cu un bun amic, dupa o zi grea sau o super reusita personala, zambeste si insufla din bucuria ta si altora, chiar daca esti trist sau obosit, gaseste un motiv, cat de micut, pentru a zambi; daca nu vrei sa o faci pentru altii, fa-o pentru tine: te vei simti mult mai bine! Eu sunt realist, de fel, dar daca ai stat in prezenta mea, vei constata ca uneori transmit o doza anormala de optimism (care duce spre un caracter visator); ei bine, reactia asta este gandita si voluntara, doar pentru a-i ajuta pe cei din jurul meu, pentru a empatiza cu orice tip de oameni, pentru a trece mai usor peste un hop sau doar pentru a ma simtit eu mai bine – e un fel de scut, anti-depresie, oricum vrei sa-l numesti, iti recomand sa faci la fel.

Vad atatia oameni tristi si posomorati, care alearga spre obiective micute, apropiate. Am avut si eu momente cand alergam, si la propriu si la la figurat, pentru a ajunge mai repede din punctul A in punctul B. La un moment dat m-am bagat repede pe o usa, in fata unei doamne – gestul in sine a fost nerespectuos. Primul gand dupa ce am ajuns la punctul de interes, a fost ca am fost un nesimtit in graba mea. Dupa experienta aceea am decis ca daca trebuie sa fiu un nesimtit pentru a-mi atinge scopul, prefer sa nu-mi ating scopul. Pe principiul “sa nu ne pierdem gramul de umanitate si educatia” sau pe motto-urile de la metrou “civilizatie, nu aglomeratie”, te indemn sa nu uiti cine esti, iar daca vezi pe cineva aflat in necaz, iar tu treci nepasator doar pentru a ajunge mai repede la o sedinta, un curs sau la o intalnire cu un amic, ei bine, esti slab.

Vin dintr-un mediu unde daca intampini o problema, sunt sanse ridicate ca cineva sa te intrebe “ai nevoie de ajutor?”, persoane ca acestea sunt peste tot, diferenta consta in procentaje si daca vrem ii vedem. Cred ca e usor sa spui “multumesc”, “te rog”, “vina mea, ma scuzi” si sa folosesti cateva din bunele maniere invatate in cei sapte ani de acasa sau de la ora aia de educatie civica, doar pentru a creste gradul de civilizare si satisfactia de sine. Uite un experiment la care m-am gandit si pe care l-am confirmat – in statia de metrou “Basarab” exista o taraba cu covrigi; cam de 8-9 ori am fost acolo si era mereu aceasi vanzatoare posomorata. Mereu cand am cerut cate ceva am spus “Buna ziua, un covrig cu susan, va rog” si am zambit, primele 3-4 dati femeia se uita cu o expresie faciala trista, rece si indiferenta, imi dadea covrigii si restul, eu multumeam, iar apoi plecam putin dezamagit ca nu i-am schimbat starea. De cateva zile, aplicand aceeasi metoda, constat ca primesc un vesel “buna” si un multumitor “cu placere”, la pachet cu covrigii. Pe langa faptul ca femeia se incarca cu un gand pozitiv, probabil transmite acelasi gand si altor oameni, dar categoric ma simt eu mai bine, ca om, ca am facut ceva bun.

Ce am spus eu acum, e ceva mai abstract, multe tin de subconstient, stari sau abordari, nu sunt clasicele sfaturi “cum sa ai o zi buna”, “cum sa nu sfarsesti strivit de tramvai” sau “cum sa te perfectionezi in… habar nu am… yoga”. Bineinteles ca o lista, la bulinuta e mult mai simplu de intocmit, si pentru mine ca si creator, dar si mult mai usor de citit si inteles pentru tine, ca cititor. Dar oare crezi ca treaba asta nu a avut un anumit scop? Chiar crezi ca imi era greu sa imi notez niste idei si sa le scriu direct, mult mai concret si usor? Stii, de multe ori alegem calea grea dintr-un anumit motiv, chiar daca stim ca exista o varianta mult mai simpla, poate mai eficienta si mult mai rapida… Inca nu stiu, dar tind sa cred ca este ceva bun, nu doar o nebunie.

Gandeste, fii diferit, adu un strop de OrIgInAlItAtE in tot ceea ce faci!