Particip pentru a doua oara la acest maraton la tura MTB de 33km si pot afirma ca exista un progres formidabil de la editia precedenta. Traseul a fost similar, cu diferenta ca zona de start/finish a fost mai bine pozitionata existand astfel mai mult spatiu pentru organizatori, participanti si spectatori. Au existat mai multe standuri si lucruri de facut in Parcul Zavoi – sportivii au beneficiat de masaje pentru recuperare, vouchere ce le asigurau o portie din delicioasele paste, exercitii de revigorare, o cabina de photo shooting, alimente si bauturi ce aveau sa confirme respectul din partea organizatorilor. Pe traseu organizarea a mentinut standardele ridicate, deja observate la editia precedenta: punctele de hidratare si alimentare fara repros, echipele de medici, recuperare si prim ajutor la datorie, cat despre marcaje, au fost pozitionate perfect, evitand ranirea sau ratacirea sportivilor. Anul trecut am atras atentia intr-un feedback constructiv ca mai este de lucrat la capitolul fotografie; anul acesta la start/finish a existat o echipa media profesionala, cu drone, DSLR-uri cu “obiective d-alea mari” si cameramani, iar toate imaginile au ajuns intr-un mod automat la fiecare participant. Congrats!

Fiind la a doua editie, am fost obisnuit cu tipicele fraze, precum “Ah, inca o urcare”, “Mai mult am impins decat am pedalat”, “Cat mai e?”. Traseul este unul solicitant, temperatura fiind una ridicata, iar soarele necrutator. Categoric iti trebuie echilibru, control, chibzuinta, antrenament, calm, rabdare, perseverenta si atitudine.

Pot spune ca editia aceasta a fost complexa pentru mine. De ce? Pentru ca am avut putin din toate: extenuare, resemnare, perseverenta, compasiune, mandrie, durere, placere – astfel reusind sa creez o experienta placuta si demna de povestit mai departe.

Intr-o nota mai nefericita, dar de asteptat la astfel de concursuri vin cu trei cazuri de accidentare.

Primul accident avea sa se intample la 6 km dupa start, la primul checkpoint. Pe la km 5, mergeam alaturi de 3 participanti: doi tineri si un pustan de 15-16ani. Primul checkpoint se anunta, noi eram vizibil fericiti ca aveam sa trecem de acesta, anuland astfel cruntul push-bike. Dupa un oftat din adancul inimii pustiul declara ca “dupa urcarea asta voi rupe la coborare” (tin sa mentionez ca urca greu, nu avea neaparat pregatire si facea multe pauze). Prima reactie a mea si a celor doi tineri ce-mi erau alaturi a fost sa il atentionam ca adrenalina si lipsa de cugetare il pot pune in pericol, dorind astfel sa il tragem inapoi de la pericolul la care se expunea. Din pacate, dupa cateva minute, il vad plin se sange in zona gurii si a nasului, pe marginea drumului, alaturi de domnisoarele de la Crucea Rosie. Ma ofer sa fug inapoi pana la checkpoint, sa aduc o sticla de apa, iar apoi deja fiind inutil, am plecat. L-am auzit raspunzand negativ la intrebarea “Vrei sa abandonezi?”, venita din partea cadrului medical.

Cel mai dur accident din editia aceasta a fost pe intinsa pajiste ce se afla inainte de Bogdanesti. Dupa o coborare agresiva din partea mea, decelerez rapid si opresc. Intins pe o parte, un participant zacea semi-inconstient pe marginea drumului. Un individ care stia ce face (am aflat mai tarziu ca il cheama Emil) a avut grija de el sa nu faca miscari bruste si sa ramana intr-o stare stabila pana la venirea echipelor medicale. I-am oferit niste apa fara ezitare si am intrebat daca mai pot ajuta cu ceva. Din ce-i explica Emil participantului semi-inconstient am inteles ca a zburat 3m dupa ce a avut o problema grava la roata, fiind cuprins si de adrenalina. Cu imaginea sportivului intiparita in minte, am plecat mai departe.  10km mai tarziu am aflat si ca a fost vorba despre o ruptura de clavicula. Nu vreau sa detaliez situatia mai mult, dar vreau sa felicit atitudinea lui Emil, care in cazul de fata a fost omul potrivit, la momentul potrivit; tot din cauza oamenilor ca el, voi merge la un curs specializat de prim ajutor.

Al treilea caz sunt eu, care am facut tranzitia haiduceste intre astfalt si petris, la o viteza prea mare pentru curba stransa ce urma. Imediat dupa cazatura m-am tras repede de pe traseu si m-am pus intr-un loc unde nu aveam sa provoc accidente si am evaluat daunele: o vanataie in zona abdominala, niste zgarieturi superficiale si o plaga la nivelul membrului inferior stang (sau in termeni academici: julitura de curtea scolii). Multumita dl. Costel (nr. 560), care nu a ezitat sa ajute pe cineva aflat in nevoie, am dezinfectat rana si m-am deplasat babeste pana la primul punct medical, unde am primit niste bandaje profesional aplicate si constatarea ca voi supravietuii. Concluzia: oricat de Gigel ai fi, pietrisul tot iti vine de hac. Si intr-o nota mai serioasa, fiecare portiune dintr-un traseu te invata cate o lectie – fiecare groapa trebuie abordata diferit, intr-un mod echilibrat, chibzuit si optim, ca in viata; gresesc?

Pot spune ca am fost impresionat de oamenii care au venit aici. Nu stiu cum a fost in lipsa noastra, imediat dupa ce s-a dat startul, sper ca nu am lipsit de la un mare chef, dar pot spune ca pe traseu am cunoscut oameni fantastici, ce nu ezita sa te ajute, nu ii retine nimic in a-ti oferi un baton, un imbus sau o vorba buna, ce nu refuza sa fie prietenosi cu tine. Alaturi de un nou prieten e un mod mai placut de a urca o portiune dura de push-bike. E decizia ta cum interpretezi cursa, dar mie chiar imi place sa fiu om si sa ma distrez. Am intalnit multi oameni prietenosi, dar si multi mari sportivi, pardon.. MARI SPORTIVI (am scris asa pentru a evidentia maretia lor) care comentau mereu cate ceva, pe un ton autoritar, dar in fine, nefiind profi nu pot comenta… sau pot?

Astept editia a VI-a cu nerabdare si categoric ma voi prezenta la start; nu pentru ca sunt un biciclist profesionist, ci pentru ca vreau sa fiu mai bun decat eu din 2017, pentru ca Maratonul Olteniei este un concurs formidabil, pentru ca participand sustin o cauza umanitara si pentru ca fac ceea ce imi place.